File din jurnal

“Trecut-au anii, trecut-au peste oameni, cum păsările trec în zbor pe deasupra mărilor. Nu timpul trece, noi trecem prin timp. Timpul, cel mai bun atlet, cel mai înţelept sfătuitor…
       

Ce-ar fi fost să ivitam timpul la un ceai, aşa cum îl chemăm odată, când eram mici şi nu-l simţeam cum se duce? Ei, parcă a trecut o veşnicie prietene de când nu ţi-am mai scris… de când nu am mai aşternut pe filele tale gânduri… credeai că te-am uitat? Nu, n-am făcut-o, însă, s-au întâmplat atâtea, nici nu ştiu cu ce să încep. Nu mă mai recunoşti aşa-i? Sunt tot eu, aşa cum mă ştiai odată, o puştoaică veselă, rebela, visătoare… acum adolescenta uneori colerica şi melancolică. Maturizata de timpuriu, mi-ai fost alături prietene, mă linişteam scriindu-ţi traznai, tu mă ascultai în tăcere şi numai păgânite tale vorbeau, din vreme-n vreme. Prieten vechi te-am neglijat, e-adevărat, mă iartă, nu a fost cu intenţie ştii bine, cum aş putea vre-odata să uit un prieten vechi şi bun ca tine, un sfetnic nocturn…?
       

Să-ţi spun ceva, am şi iubit, în zilele în care lăsăm în urma basmele şi descopeream romanele, am întâlnit, întâmplător, odată-n drum iubirea. I-am urmat paşii şi, ştii, a fost o poveste colorată, simţeam cum fluturi mă-nconjoara şi nu-mi dau pace, cum pielea mi se făcea de-odată puf de găină, şi zâmbeam, of şi cât zâmbeam şi ce frumos era şi parcă lumea era mai bunăşi parcă timpul trecea mai frumos şi mai lin, parcă lua o pauză, parcă voia o clipă de răgaz. 
     

Şi… am avut parte şi de primul sărut, în noapte, printre fulgi. Ningea, of noapte de iarnă… ianuarie, frumos ningea, parcă din ce în ce mai lin şi mai lin de parcă fulgii dansau, de parcă vântul cântă, din fluier, din vioară, de parcă cerul prindea forme şi eu voiam să le ating. Prindeam aripi… voiam să zbor atunci, să nu-mi mai pese de Pământ să visez o dragoste edenică precum cea de-odinioara, de când se făcea lumea şi oamenii erau mai puri, mai suavi mai tandri.
     

Şi voiam să zburd şi să strig lumii iubirea mea, să vreau să dau tuturor un zâmbet, o clipă să-i reţin din goana lor nebună către cine ştie unde… să le fur un surâs şi să-şi dorească mult mai multe, să vrea şi ei să simtă ibirea.   
     

Ştii cum e parcul nins, văzut în timp ce mergi agale, ţinându-te de mâna cu iubirea, hoinărind odată cu norii, cu vântul? E splendid, e absolut sublimsi n-ai mai vrea să pleci din decorul feeric modelat cu mintea şi sufletul tău. Şi vrei să urci mai sus, să pleci printre stele, să zbori, să le atingi, să speri că rămâi acolo încă mult timp, ascuns delume, fugind în noapte, mângâind suav lună; chiar seamănă cu o roată mare de caşcaval, un rotund perfect unde toţi vrem să ajungem. Ştii cum se vede lumea de-acolo? O mare imensă de bleo, un albastru liniştitor, calm că cerul senin de vară, că răul lin şi cristalin ce străbate munţii, izbidu-se de stânci ajungând la poale şi, odată băut, te vindeci de orice durere.Sufletul ţi-e inundat de fericire, de linişte, de dor, de dorinţa dulce de revedere în zori, sau la apusul soarelui când cerul prinde culoarea macului în bătaia vântului, la malul mării, crescând ca din apă şi luminându-ţi fata cu puterea şi căldură a o mie de zori, iar inima-ţi bate să-ţi sară nebună din piept şi să alerge prin iarbă pe care nu de mult căzuse rouă cristalină a dimineţii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest