Privire în trecut

O clipa. Atat am reusit sa fur din roata timpului ce se invarte nebuna o secunda dintr-un minut, un minut dintr-o ora, o ora dintr-o zi, o zi dintr-un an, un an dintr-o viata prea scurta. O clipa a fost de ajuns ca sa realizez ca trec prin viata mult prea repede, incat, cu stupoare cinstet ce am lasat in urma cu nepasare si ce acum doresc cu atata ardoare.
Un fulg. Atat mi-a trebuit sa realizez ca am devenit o adolescenta cu multe, foarte multe, planuri de viitor,mult prea ocupata sa ma gandesc ca am pierdut cel mai de pret dar pe care viata mi l-a daruit… copilaria.
Recitesc versuri scrise in urma cu sase, sapte ani, versuri nelinistite care-si iau zborul de pe paginile ingalbenite de timp ale unui caiet. Nelinistite ca un copil, care zilnic exploreaza o parte din lumeape care a pasit, nu de mult timp, intaia oara, cu un gangurit si un zambet nevinovat pe chipul pur de ingeras.
Surioara mea ma intreaba daca o insotesc afara. Am intrebat-o firesc “De ce?”. Imi raspunde suav si parca prea domol…”Sa ne jucam in zapada”. Raspunsul ei ma pune pe ganduri… si in minte imi mai apare o scena din filmul neterminat al vietii mele:o intrecere cu saniile alaturi de bunii mei prieteni de care ma leaga amintiri din copilarie, cand am trait, poate, cele mai frumoase momente ale vietii mele!
Bunii mei prieteni, de la care, intotdeauna,invatam ceva… pentru ca toti suntem diferiti,fiecare fiind unic in felul sau si fiecare avand convingeri si idealurile proprii, mi-au fost alaturi de la cele mai complicate problemeale ale vietii de pana atunci, pana la cele mai simple, cum ar fi ridicarea unui om de zapadaprea inalt, ingerasi de zapada si multe altele.
O alta parte a vietii de copil fara griji sunt plimbarile pe podul din “Parcul Romanescu”de unde, cu mult suspans si narabdare, asteptam inceperea spectacolului vietii mele de pana atunci, udele lasate de dansul nelinistitelor lebede, dezvaluindu-mi inca o scena, parca stearsa de trecerea timpului.
Un detalui caruia nu-i dadeam deloc importanta atunci dar care acum imi aduce o lacrima suava pe chipul ganditor erau,buzele rumene. Obrajii rosii, mainile de culoarea macului in bataia vantului calator, sunt doar cateva simboluri ale iernii, o ceasca foerbinte de ciocolata calda din care, din cand in cand, mai indrazneam sa iau o gura mica dupa dificila lupta cu nametii pe care, oricum, nu aveam cum sa o izbavim invingatori.
Abia acum realizez ce am pierdut cu adevarat. Nu am pierdut doar cea mai frumoasa si mai dorita parte a vietii omului, dupa care oricine tanjeste, ci si zile fara griji, fara intrebari despre, “Ce v-a fi maine?”, “Ce ne aduce anul care va  veni?”, “In cat timp v-om ajunge din mici pitici, oameni in toata puterea cuvantului?” .Dar niciodata nu ne intrebam “De ce oare timpul nu se opreste un minut si nu asteapta pe nimeni?” sau “De ce oare crestem?”.
Ma indrept spre gara din care trenurile pleaca spre nicaieri si pretutindeni,care nu asteapta niciodata pe nimeni,precum timpul vesnic calator, si in care sper sa gesesc vagonul pe care sa scrie cu litere mari: ADOLESCENTA-COPILARIE!

2 thoughts on “Privire în trecut

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest