Dacă am putea să prindem timpul într-un borcan şi să eliberăm din când în când câte puţin din el, probabil nici atunci nu am putea să facem tot ce am vrea. Viaţa este de aşa natură în cât nu ne permite să zăbovim niciodată.Şi aş vrea să zăbovesc mult şi timpul să treacă fără să simt, apoi să-şi amintească ca m-a lăsat în urmă şi să se întoarcă după mine.
Mi-e dor de atât de multe ori şi mă cuprinde melancolia, când privesc pozele vechi din care îmi zâmbeşte un chip timid, cu dinţii lipsa, dar nederanjat de acest aspect, cu sufletul plin de iubire şi raze de soare în priviri. Ciudat cum acel copil din poză, acum petrece atât de multe ore plângând, atât de multe nopţi meditând, realizând scenarii şi rugându-se la şansa unei zile cu zâmbete, lipsită măcar pentru câteva ore de lacrimi.
Uneori am vaga impresie că numai eu mă înţeleg, că numai eu percep lucrurile într-un anumit fel, că numai eu am puterea să le rezolv şi că toţi cei din jur ori nu mă văd ori se prefac şi continuă să meargă. Aşa că merg înainte… cu mici scăpări…
“-Sunt obosită! Simt că nu mai rezist!– Mergi şi dormi!– Dar nu îmi este somn… nu vreau şi nu pot domi!– Dar ai spus că eşti obosită.– Ce simt eu este un alt fel de oboseală. Am oboist să mă zbat, am obosit să lupt pentru alţii care nu văd rostul unei lupte pentru mine, renunţ să mai fiu ca înainte. Gata, de azi mă schimb! De azi sunt o nouă EU, de azi mă voi gândi mai mult la mine şi mai puţin la alţii, e timpul să contez şi eu!– Fii serioasă! Asta ai spus şi acum o săptămână când ne-am văzut in parc, acum o lună la cofetarie, acum un an de ziua ta. De fapt, asta spui de când ne cunostem şi uită-te la tine, eşti la fel cum te ştiu de atât de mult timp, de atât de mulţi ani. Nu poţi fi altfel, chiar dacă încerci, şi ştiu că încerci mult, însă tu nu poţi fi doar pentru tine… pur şi simplu nu poţi…asa esti tu.– Si atunci? Ce pot face? Cum să fac să nu îmi mai pese atât? Cum pot să nu mai sufăr atât?”
No Comments