O inimă zâmbitoare

Nimeni pe lumea asta nu s-a născut învăţat. Nimeni nu le ştie pe toate şi dacă le ştie, cu siguranţă a întrebat alţi oameni înainte de a şti sau pur şi simplu viaţa l-a obligat să înveţe pentru a se adapta la ritmul ei alert, la dezamăgirile care ne aşteaptă de fapt pe toţi, la lumea mereu în schimbare.

Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ. Să învăţ din propriile greşeli, din experienţa altora, din întâmplările auzite în treacăt pe când mergeam cu autobuzul, mă plimbăm prin parc sau serveam o cafea într-un local liniştit. Astfel, într-o zi mi s-a spus că ar trebui să împărtăşesc zâmbete tuturor celor pe care îi întâlnesc. Un fel de experiment am dedus pe moment, însă nu m-am gândit niciodată cât bine poate face faptul de a împărtăşeşti un zâmbet cu un străin grăbit, cu o domnişoară care a întârziat la întâlnirea cu alesul ei, cu un bătrân împovărat de greutăţile vieţii.

Într-o zi, extrem de călduroasă şi care dădea tuturor o senzaţie de moleşeală, plimbându-mă prin parc şi gândindu-mă la cât de raniţă este inima mea şi cât aş vrea să poată zâmbi, mi-am amintit de învăţătura primită nu demult, împarte zâmbete tuturor!”. M-am aşezat pe o bancă, mi-am scos din rucsac un caiet la întâmplare şi am început să desenez pe ultima pagină o inimioară, în inimioara am pus o faţa zâmbitoare. Un tip se îndrepta în direcţia în care mă aflam. Îl văzusem de la depărtare şi mi s-a părut exact genul acela de om…ca mine.

Căştile pe urechi, cu privirea ţintă în faţă, ignorând orice l-ar putea scoate din lumea sa în care muzica îl protejează de orice lucru sau faptă rea, sau care i-ar distruge micul univers în care totul e frumos şi toate sunt bune. Mi-am dat seama că îi pot găsi pe cei ca mine, în acel moment şi m-am gândit că nu se va opri din plimbarea sa liniştită, că nu mă va observa, cum de altfel fac şi ceilalţi atunci când eu sunt cea care poartă căştile cu muzica în urechi sau cărţile în mâini…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest