Începuturi

Google Images

     Cred că sunt prea matura pentru vârsta care îmi îmbracă tainic viaţa într-o mantie plină de primăveri, veri, toamne şi ierni. Nu cred că sunt pregătită să cresc, de fapt, cunosc prea mulţi copii cu riduri adânci şi barbă, copii prinşi în trupuri greoaie de oameni mari, dependenţi de viciile vieţii de adult.

     Cred că am pierdut cumva sentimente frumoase pe drumul vieţii. Scurse de atât de mult timp în care au fost exploatate la maxim, fără a primi în dar alte sentimente care să le încarce bateriile epuizate şi bolnave, au ales să alunece în taina spre pământul udat de rouă caldă, privind stelele şi visând la o eternitate în care zboară laolaltă. Toate, sentimente şi stele, luminează cerul nocturn, pentru fiecare călător că-şi croieşte drumul greu spre cine ştie ce destinaţii.
     Şi locul lor a rămas gol şi a atras alte sentimente, de data aceasta negative. Sunt sentimente de care m-am legat involuntar, în nopţi  reci. Şi le-am purtat cu mine prin parcuri, pe străzi sau la vreo petrecere. Şi apoi, nu au mai vrut să plece. S-au obişnuit cu mine şi plimbările mele şi au rămas imortalizate în fiinţa mea de atât de mult timp.
      Şi de atunci am uitat de mine. Am uitat că trebuie să am grijă de sufletul meu şi le-am permis multora să-mi intre în inimă, adăpostiţi de căldură şi siguranţa sa. Astfel am învăţat să trăiesc pentru alţii, să înţeleg că unii au nevoie de tine un timp, apoi îşi fac bagajele, nu înainte de a lua o parte din sufletul tău. Şi pleacă. Apoi locul le este luat de alte suflete şi scenariul se repetă crud. Apoi, când ne aşteptăm cel mai puţin apar ei, acei câţiva care îţi sunt alături mai mult timp, poate o viaţă, poate câţiva ani, dar care lasă şi părţi în sufletul lor ca şi tribut pentru ceea ce îţi iau.
     De ceva timp scriu pentru alţii, trăiesc pentru alţii, iubesc pentru alţii. Nu primesc nimic în schimb. Sentimentele frumoase au plecat odată cu acei călători care înnoptau în sufletul meu. Au fost adoptate şi m-au părăsit fără să privească în urmă. Au fost adoptate de aceia care au ales să plece. Îi văd trecând pe stradă, ţinând de mână o fericire, un zâmbet, o sclipire, o îmbrăţişare, un sărut, toate ale mele. Şi îmi fac în ciuda! Şi râd, sunt fericite. Râd de mine sau de ceea ce mai am….sau nu mai am.
                
               


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest