Trăim în era tehnologiei, o eră care ne desparte tot mai accentuat. Deşi menită să ne apropie, să facă distanta insesizabilă, tehnologia şi-a pierdut scopul iniţial pentru care a fost creată.
De câte ori nu ai dat un e-mail de sărbători sau de ziua cuiva drag, în loc să dai un telefon? Măcar să îi auzi glasul dacă nu ai ştiut să-ţi faci timp pentru a o vizita?
Copil fiind, nu am avut telefon mobil până la 14 ani, calculatorul a venit şi mai târziu, la 17 ani. Şi totuşi am avut o copilărie frumoasă, am ştiut să fiu o puştoaică fără griji, am avut grijă să îmbrăţişez la aniversări, să cânt Mulţi Ani Trăiască, să dau cadouri frumos împachetate de Crăciun, să merg la colindat, să ciocnesc un pahar de şampanie la trecerea dintre ani.
Privesc la surioara mea…are zece ani. Mai mică decât mine cu fix vârsta ei. În afară de calculator şi telefon nu prea are alte preocupări. Poate câte o plimbare cu rolele cate-odata sau un de-a vaţi ascuns cine ştie la cât timp. Şi o privesc şi nu mă pot trezi din transă, din şocul provocat de maturizarea precoce a acestor copii, de capacitatea de a se descurca cu tehnologia încă de la cele mai fragede vârste.
Jocurile copilăriei mele s-au pierdut în negura timpului, au fost uitate pentru că generaţiile care vin nu vor să le mai înveţe, nu mai au răbdarea necesară de a învăţa. Se plictisesc repede, uită amănunte, se mulţumesc cu un mesaj sau cu un apel.
Cât despre dragoste într-o, eră a tehnologiei… ei bine, şi aici lucrurile stau cam la fel. Îmi amintesc când aveam 11 ani, copil naiv şi fără problema, am auzit şi eu de Dragobete şi aveam un prieten de care îmi plăcea mult, fusesem colegi în grădiniţă. Ne simpatizăm, aşa că i-am scris o mică scrisorica în care îl întrebăm dacă vrea să fie iubitul meu pentru o zi. Nu ştiam pe atunci ce înseamnă iubit, mi se părea doar că trebuie să ne ţinem de mânuţă până la şcoală şi înapoi. Părinţii îl cunoşteau, a venit des pe la mine în acele 2 săptămâni de „relaţie”. Da, dintr-o zi s-au transformat în două săptămâni. I-am spus că nu mai vreau să fiu prietena lui pe 1 martie. Mi se părea că „relaţia” devine prea serioasă şi aveam impresia că o să ne căsătorim curând dacă nu pun piciorul în prag.
Primul iubit serios a venit mult mai târziu şi acest lucru tine de o altă poveste. Dar, de ce povestesc aceste fapte? Pentru a evidenţia naivitatea pură şi suavă a copilăriei, pentru a face diferenţa între ce simţeam noi vizavi de relaţii amoroase atunci şi cum le percep copii de azi.
Am două site-uri de socializare pe care le frecventez des, unde am prietenii care sunt departe şi nu-i pot vedea, dar care îmi sunt atât de dragi inimii în cât a trebuit să mă adaptez tehnologiei şi să pătrund în lumea internetului. Pe aceste site-uri au conturi şi copii. Deşi vârsta minimă obligatorie pentru a putea accesa aceste site-uri este 15 ani, văd tot mai des copii de la 8-9 ani pe aceste pagini. Şi…au relaţii…sunt căsătoriţi, logodiţi, sau doar într-o relaţie. Şi sunt mult, mult mai mici decât mine. Şi mă mir. Şi mă şochează. Şi aş vrea să strig, să iau timpul de mână şi să-l pornesc în sens invers. Să le readuc copiilor de azi viaţa fără griji şi naivitatea copilăriei pe care eu am trăit-o atât de frumos.
Timpul nu mă aşteaptă. Nici pe mine, nici pe alt cineva. Ştie doar să fugă, ştie să se ascundă în amintiri şi vise. Nu vrea să schimbe nimic, nu aşteaptă pe nimeni. Cei care nu fac faţă dispar în neant, în trecut. Timpul nu înţelege că anormalul a devenit normal şi normalul anormal. El crede ca totul este simplu.
Mi s-a spus de curând, că cel mai mare defect al meu, este faptul că am sufletul prea bun pentru răutatea din zilele noastre, că ar trebui, pentru binele meu, să mă schimb. Probabil atunci nu aş mai suferi şi nu aş mai fi rănită. Dar dacă eu mă schimb, şi alt suflet bun se schimbă şi tot aşa, ce se va întâmpla cu lumea?
Dacă nu mai rămâne nici o urmă de suflete curate şi gată oricând să lase poarta inimilor deschisa pentru alte suflete pierdute care caută regăsirea, ce se va întâmpla cu noi?
Ne-am pierdut umanitatea. Toate aspectele acestui mileniu, acestui secol, acestor ani…reprezintă aspecte ale dezumanizării. Uităm să fim omaneni, uităm să ne gândim şi la cei de langa noi. Păi, cum să ne gândim? Doar trebuie să dăm din coate şi să întrăm noi în faţă. Să adunăm cât mai mult pentru că în momentul în care nu vom mai fi o să luăm totul cu noi.
Concepţii greşite. Nu luăm nimic cu noi. Nu ne trebuie nimic din ce avem pe pământ, în momentul în care nu vom mai fi. Nici telefoane, nici calculatoare, nici bani. Doar faptele bune pe care le-am făcut, amintirile si iubirea. Atât. Rămân doar suflete, nimic alt ceva.
Acum te întreb pe tine, cititorule răbdător, tu ce iei cu tine când nu vei mai fi? FAPTE BUNE….sau…NIMIC?
No Comments