L-am cunoscut la începutul anului universitar. A păşit pe uşa sălii de curs, însoţit de mama sa, o femeie puternică, deşi avea un corp firav, care îşi susţine şi îndruma fiul, de 19 ani. Mi-am dat seama că este o femeie puternică în interior, pentru că fiul său era diferit şi mi-am dat seama cât de multă dragoste poate oferi un părinte, când i-am auzit vorbind în treacăt, înainte de a intra la curs. Fiul său este diferit, pentru ca el vede cu ochii, doar umbre. Cu “ochii minţii” însă, vede sufletele oamenilor. Cred că aceşti doi oameni, s-au modelat reciproc şi cred că acel părinte care îşi susţine fizic copilul bolnav, are o tărie de caracter, o forţă de a trece peste prejudecăţile celor din jur şi o iubire ce depăşeşte şi cele mai frumoase reproduceri literare care au fost scrise sau de care am auzit. Nu ştiam că îmi va fi coleg, dar ţin minte că privirea mi-a zăbovit o vreme, la aceşti doi oameni buni şi plini de iubire, pentru că nu se certau sau nu vorbeau răstit, ceea ce se întâmplă des între părinţii şi copiii adolescenţi, din zilele noastre.
Am intrat în sală şi m-am aşezat timid într-o bancă. Trecusem deja prin emoţiile unui an universitar, la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, însă cu istoria, emoţiile s-au dublat pentru că făceam în sfârşit ce-mi place, sau unul din lucrurile care îmi plac. Atunci l-am văzut intrând în sală, însoţit de mama sa, pe acel copil care s-a maturizat timpuriu şi care vede viaţa mult mai frumos decât oricare dintre noi. Ţin minte ca a răspuns la întrebările adresate de domnul profesor, cunoscând detalii de care eu nu auzisem până atunci şi care m-au făcut să-l privesc cu ochi admirativi, pentru a doua oară în acea zi.
Am schimbat păreri şi impresii despre lume şi viaţa câteva zile mai târziu. Am descoperit că avem moduri de percepţie asupra lucrurilor, asemănătoare şi că într-un fel sau altul, ceva aveam în comun: amândoi păream o ţintă uşoară a glumelor celor care considerau că este greşit să fii diferit. Am descoperit în Costel un prieten bun, cu aceleaşi pasiuni pe care le au mulţi tineri de aceeaşi vârstă cu noi şi anume sportul, în special fotbalul, mersul pe bicicletă, lecturarea cărţilor istorice care reprezintă pasiunea ce l-a adus la facultatea pe care o îndrăgeşte şi de la ale cărei cursuri nu lipseşte niciodată şi să joace şah.
Nu pot să uit nici azi cum, la unul dintre cursurile care începea la ora 8 dimineaţa, Costel era singurul zâmbitor şi relaxat, singurul care nu moţăia şi nu se plângea de ora matinală. Ţin minte că l-am întrebat de ce este vesel şi ce-l amuză atât de copios, poate ne mai trezeşte şi pe noi din starea de lene care ne domina. Pentru că îl văzusem râzând pe înfundate înainte de pauză dintre cele două ore ale cursului, m-am gândit că nu-l va deranja întrebarea. A zâmbit şi a spus că asculta Vacanta Mare, la laptopul de care este nedesprins la facultate, pentru că îl ajută să-şi noteze cele predate şi îl scapă şi de plictiseală. M-a amuzat copios răspunsul sau şi mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că am cunoscut un om atât de optimist şi gata oricând să ne spună o glumă bună, în ciuda problemei sale de sănătate. Aşa am descoperit iubirea comună, pa care o purtam grupului umoristic Vacanta Mare, grupul care şi mie îmi plăcea nespus.
Nu am simţit nici măcar două secunde milă, pentru acel copil, care deşi nu vede, lumea prin ochii săi este mai frumoasă decât am putea-o vedea oricare dintre cei care nu avem o astfel de dificultăţi. De ce nu am simţit milă? Pentru că ştiu din propria experienţă ce înseamnă să lupţi cu viaţă şi cu o lume care nu te acceptă niciodată aşa cum eşti, ci din contră, te marginalizează şi încearcă să te schimbe constant şi din ce în ce mai brutal. Nu am simţit milă pentru acest om, pentru că nu are nevoie de milă. Are nevoie de apreciere, pentru că este un luptător într-o lume prea rea pentru sufletul său bun. Ştiu că mila oricui, te doboară mai tare şi îţi sparge scutul pe care ţi l-ai creat de-a lungul timpului cu munca, lacrimi şi voinţa de fier. Nu îl compătimesc, ci îl respect şi îl stimez profund. Este de o bunătate absolut fantastică şi aş vrea să învăţ de la el, această lecţie a bunătăţii necondiţionate, pentru că şi eu, ca oricare dintre noi, mai uit din cauza problemelor, să mă opresc şi să ofer o mână celor căzuţi.
Ion Marian Constantin, pentru că aşa se numeşte colegul meu, nu uita niciodată să ajute, chiar dacă, uneori, el însuşi are mult mai mare nevoie de ajutor decât noi. Mereu acolo cu o vorbă bună, o glumă care să îţi stârnească râsul său să te trezească din moţăiala care se instalează confortabil după multe ore de istorie, este cel mai curajos om din câţi am întâlnit, în drumul meu prin viaţă. Nu m-a văzut niciodată, dar nu s-a gândit nici măcar o secundă dacă să mă ajute, când l-am rugat să îmi împrumute cursurile scrise, pentru că eu rămăsesem în urmă cu materia. Pur şi simplu mi-a spus “Desigur, Ianolia, te ajut cu drag!”.
Nici nu aveţi idee, nu veţi realiza niciodată cât de puternic poate fi acest om şi cât de frumoasă este lumea pe care el şi-a creat-o din poveştile împărtăşite de toţi cei cu care a intrat în contact. Mi-aş fi dorit enorm să-l am profesor pe Costel, profesor care să mă înveţe tainele vieţii, pentru că el o cunoaşte, cu bune şi cu rele, mai bine decât oricare dintre noi şi este capabil oricând să dea un sfat demn de urmat, oricăruia dintre noi, tânăr sau bătrân.
Auzim tot mai des că foarte puţini elevi, iau note mari, sau măcar de trecere, la examenul de Bacalaureat. Este o prostie, să dai vina pe oricine altcineva în afară propriei persoane, pentru acest eşec. Colegul meu, Costel, acel copil considerat de ignoranţi slab, a absolvit acest examen cu o notă mare şi ştie mult mai multe decât mulţi dinte noi, pentru că a avut ceva ce noi nu avem: curaj, ambiţie, tărie de caracter, forţa de a trece peste cei care probabil i-au spus că nu poate.
Costel poate, colegul meu poate mult mai multe decât poate oricine să vadă. Este un model pentru noi toţi şi este o persoană demnă de respect, admiraţie, dar şi un bun dascăl pentru oricine are răbdarea de a-l asculta şi de a-i cere sfatul. Este un om care vede sufletele şi nu contează cum arăţi, pentru a te aprecia şi a te ajuta. Asta este diferenţa între el, omul şi noi ceilalţi.
Îmi doresc din suflet, că într-o zi să vezi, nu doar să auzi acest text, şi să te simţi din ce în ce mai puternic, pentru că eu consider că atunci când un om bun, merită laudă şi apreciere, altcineva, mulţi alţii, ar trebui să fie cei care să îţi spună. Decât să compătimeşti, mai bine spune o vorbă bună, ajuta şi respecta. Unii oameni, sunt mai merituoşi decât vor alţii să vezi! Mulţumesc, pentru lecţia pe care mi-ai predat-o, aceea a bunătăţii, tăriei de caracter şi ambiţiei! Eşti un om minunat şi sunt sigură că destinul ticluieşte un plan pentru un viitor strălucit, pentru că meriţi!
No Comments