Sfârşitul anului se apropie cu paşi repezi şi zgomotoşi. Deseori sfârşitul este mai rapid decât începutul sau parcursul a orice. Nu ştiu când am învăţat acest lucru, sau mai bine zis nu ştiu când am început să simt acest lucru. Nu ştiu ce să spun bun despre anul care se încheie, pentru că a fost unul dintre cei mai grei ani ai vieţii mele, cei drept nu prea înaintate. Nu ştiu dacă să îmi pară rău că se mai încheie un an în care am pierdut multe, sau să mă bucur că trece şi am ocazia să scriu noi capitol în cartea vieţii mele.
Am urât acest an, până spre sfârşit, când am fost binecuvântată cu câteva linguri dulci de miere care să mai stingă fierea care-mi împovărează sufletul şi îmi taie respiraţia când privesc înapoi şi fac o retrospective a anului care trece. Îmi simt sufletul greu, împovărat de greutăţi şi gol de oameni. Am pierdut mulţi oameni în anul ce trece. Unii dintre ei au plecat pentru că aşa era firesc să se întâmple. Alţii, au plecat pentru că nu mai făceau faţă la atât de multă iubire şi au considerat că mai bine pleacă mai devreme pentru a nu-mi pricinui mai multă suferinţă decât era necesar. Alţii au plecat pur şi simplu. Au venit timid în momentele cele mai grele, m-au ajutat şi mi-au fost alături. I-am simţit mereu degajaţi, le-am simţit sufletele uşoare de parcă nu puteau să mi le ofere, de parcă în permanenţă erau pe picior de plecare. Şi aşa a fost, au plecat. Şi-au luat sufletele şi au plecat. În mâinile cu care m-au mângâiat sau cu care mi-au şters lacrimi, duceau acum şi o bucăţică din sufletul meu. Părţi în care erau şi ei. Au plecat cu toţii, nu mi-au lăsat decât dorul greu şi amintirile ce ne spun poveştile de demult.
M-am simţit singură anul acesta. M-am simţit abandonată şi secata de sufletul atât de plin cândva de iubire, bunătate, generozitate, optimism. Am început să devin rea cu unele persoane, care meritau, însă am făcut şi victime colaterale pe care mi-am vărsat năduful şi frustrările. Am redescoperit şi oameni la care nu credeam că voi găsi alinare sau pentru care credeam că sunt indiferentă. Am înţeles că totuşi mă cunosc şi au avut răbdare să mă cunoască, mai mult decât mulţi care îmi erau apropiaţi, sau pe care îi consideram apropiaţi.
Am început să mă tem să mă apropii de oameni. Mi-am pierdut încrederea în ei şi odată cu ei m-am pierdut pe mine şi inima mea, pe un drum al neîncrederii, fricii, pesimismului şi răutăţii. Începusem să văd în orice faptă bună un posibil revers al medaliei. Credeam că ori îmi vor face rău apoi, prin abandon, fie va trebui să-i răsplătesc cu ceva mult mai preţios, sau cu ceva ce nu aş fi fost dispusă să ofer.
De asemenea, am învăţat să mă maturizez şi mai mult decât o făcusem deja. Am învăţat cât de grea este depărtarea şi cât de dureroasă poate fi distanţa dintre oameni. Vedeam des la televizor părinţi, nevoiţi să plece în străinătate pentru a le asigura un trai copiilor. Anul acesta, eu am fost unul dintre cei care a învăţat să devină fiica, mama şi sora mai mare. Nu ştiu ce este mai dificil, să îmi văd mama rar, sau să conştientizez că certurile din motive banale nu-şi aveau rostul.
Am uitat să visez şi am trecut prin zile precum un bătrân gârbov şi şchiop. M-am complăcut în propria nesiguranţă şi am lăsat visurile şi speranţele să dispară. Aşa treceau toate zilele şi când în sfârşit mă lăsam ademenită de patul cald şi primitor, uitam să las afară grijile şi necazurile de peste zi. Mi-am speriat naivitatea copilărească şi am lăsat-o să fugă de mine, lăsându-mă singură, obosită şi golită de toate visele ce-mi puteau alina somnul. M-au lăsat amorţită şi într-un pseudo somn care nu îmi aducea deloc odihna necesară pentru a continua.
Am învăţat şi învăţ să văd viaţa prin alţi ochi, mai realişti şi să îmi permit să păstrez speranţa că totul va fi bine. Învăţ zi de zi să scriu pagini mai frumoase în cartea propriei vieţi pentru că un an nou se va instala confortabil în câteva zile şi ne dă noi oportunităţi să ne conturăm viaţa mai frumos, mai firesc, fără să ne pierdem.
Ştiu că obstacole vor mai veni şi timpul se va scurge în aceeaşi manieră leneşă la început şi într-o goană nebună spre final. Aşa sunt anii, trec şi nu se mai întorc. Contează cu ce rămânem bun, ce învăţăm şi ce reuşim să construim din cenuşa fostelor posesiuni spiritual sau material, pe care le deţinusem cândva. Amintirile sunt singurele care rămân vii şi pozele sunt singurele care ne ajută să ţinem minte chipuri care nu ne mai înseninează zilele. Iubesc fotografiile! Sunt dovada faptului că cineva drag ţie, a trecut cândva prin viaţa ta si ti-a lăsat ceva, într-un fel sau altul. Pozele rămân în timp şi ne ajută memoria să lege evenimentele unele de altele, nepermiţându-le să se piardă în ani.
Adio vechi ani, adio şanse de care nu am putut profita, adio dragi prieteni care aţi ales să plecaţi! Îmi veţi lipsi! Îmi voi lipsi eu. Da, eu mie îmi voi lipsi. Cine spune că rămânem la fel de la un an la altul? Vă înşelaţi, nimeni nu rămâne la fel peste ani. Toţi ne schimbăm, fie obligaţi, fie din propria iniţiative. Ştiu sigur că eram mai copil anul trecut şi ştiu sigur că şi anul acesta am mai fost copil…până într-un anumit moment.
Bun găsit an nou! Am nădejdea vie, că noi oportunităţi mă aşteaptă. Sper în anul nou ce vine şi îmi doresc să fie mai bun şi generos cu sufletul meu. Cine ştie, poate noi oameni vor ocupa locurile rămase vacante în trăsură sufletului care ne poartă la braţ cu oamenii dragi nouă, pe strada vieţii.
2 Comments
Alexandru Tonko
2 January 2014 at 06:54Sarut mina ! A venit un nou an pe care poti sa-l organizezi cum vrei .
Ianolia Marina
31 December 2014 at 11:42Buna seara, domnule Alexandru! Intr-adevar, am o noua oportunitate de a-mi indeplini visurile 🙂