Suntem în luna marte 2014. Nu de mult am început un nou an la care toţi am visat cu speranţa de a fi mai bun şi de a ne îndeplini cât mai multe dorinţe. Eu, am început anul în stres, probleme şi sunt mai mereu pe fugă. Parcă niciodată nu termin nimic şi parcă linia de Finish este tot mai departe pe zi ce trece. Aşadar, alerg într-un maraton nebun, fără să fiu vreo mare atletă sau fără să mă fi înscris măcar într-o asemenea proba de foc.
Mulţi dintre voi aţi putea spune că am 20 de ani şi ce probleme poate avea o fată de 20 de ani, în floarea vârstei, plină de energie şi fără griji. Ei bine, aparenţele pot fi înşelătoare şi adesea ne scapă din vedere lucruri evidente. Ei bine, cu părinţi proaspăt plecaţi la muncă în afară, pentru că România a devenit tara luptei pentru supravieţuirea zilnică, am rămas singură acasă cu o surioară de 10 ani şi cu o facultate de terminat. Zi de zi alerg între facultate, plata facturilor, rezolvarea problemelor casnice, cumpărături şi creşterea surorii mele. Este o muncă extrem de grea şi am învăţat să admir tot mai mult, în această perioadă, părinţii care îşi cresc singuri copii. Mă refer aici la acei mame sau tati singuri care cresc copii. Cam în aceeaşi situaţie sunt şi eu dacă ne raportăm la acest aspect şi pot să spun că munca este tiranica şi stresul cumplit.
Cu toate acestea, am reuşit să termin sesiunea cu bine, fără restanţe şi cu o medie onorabilă, dacă ne gândim la aspectele care îmi aglomerează viaţa. Însă, fiind om şi nu maşina, am clacat şi eu pentru că am considerat că pot face mai multe decât pot de fapt. Aşadar, vacanţă de o săptămână de relaxare, s-a transformat în două săptămâni de spitalizare în care am aflat că am o limită, că nu sunt un super erou sau mama tuturor răniţilor şi că ar fi bine, că măcar din când în când, să mă opresc din alergat şi să mă gândesc şi la mine. Anemia, lipsa de calciu şi alimentaţia neechilibrată, pot fi un factor incredibil de important al începutului dezastrului din corpul nostru. Asta am învăţat şi eu şi m-am lecuit, deocamdată.
Sincer, îmi lipseşte foarte mult o vacanţă, o escapadă de câteva zile în locul meu preferat de relaxare, la munte. Iubesc muntele cu toată fiinţă şi îmi e dor de el de fiecare dată când sunt nevoită să amân o excursie sau la finalul uneia. Aş vrea să-mi pot lua iubitul, pe care l-am neglijat teribil în ultimele luni şi de care îmi este foarte dor, de mânuţă şi să ne sărbătorim aniversarea de 3 ani (pe care o tot amânăm din data de 27 februarie), unde ne simţim cel mai bine. I-am promis că într-o zi, o să-l duc în locul de care m-am îndrăgostit iremediabil şi unde am petrecut în urmă cu 5 ani, cel mai frumos weekend la Strajă.
Aşadar, aş vrea să petrec o minunată primăvara la Straja, îmbătata de aerul curat de munte, de liniştea care mă îmbrăţişează cald şi mă protejează de tot ce-i rău. Vreau să îmi încarc bateriile şi să mă las purtată de dragostea de munte şi dragostea de iubitul meu. Vreau să ne începem dimineaţă cu o cafea caldă şi înmiresmata pe balconul unei pensiuni ce oferă o splendidă panorama spre muntele care se înaltă maiestos şi rezistă tuturor atacurilor naturii. Apoi, vreau să mergem spre Schitul Strajă, unde am simţit cea mai frumoasă stare de calm interior de când mă ştiu şi să îmi jur iubirea în faţa lui Dumnezeu şi să ştiu că el este de acord cu ea pentru când va veni momentul să spun “Da”. Apoi, să urcăm pe pârtie şi să mă simt deasupra tuturor, neînfricată şi de neînvins de orice obstacol. Să ştiu să el, omul care îmi este mereu aproape şi nu mă lasă să cad, este cu mine şi mă ţine strâns în braţe, fără să se gândească să îmi dea drumul. Vreau să-l răsfăţ cu un picnic pe iarbă verde, udată de rouă caldă a dimineţii şi să ştiu că este fericit alături de mine. Vreau să uităm împreună ca acasă ne aşteaptă atât de multe responsabilităţi, măcar pentru un weekend de primăvară caldă. Vreau să mă gândesc, măcar o dată, la mine şi să pot reveni acasă, gata să îmi respect promisiunea de a ţine casa aşa cum trebuie, făcută părinţilor mei la plecare.
Vreau să merg la munte şi să mă bucur de primăvară. Vreau să iau un pic de bine din liniştea muntelui şi o gură puternică de aer curat şi rece de munte, de care nu am parte în oraşul prea poluat, prea aglomerat şi încins de betoane. Muntele este locul în care vreau să fiu oricând şi nu stau pe gânduri când mi se propune să-l vizitez. Vreau la munte! Urăsc marea rece şi plină de oameni, poate de aceea nu mi-am dorit să o văd niciodată. Îmi pare neprimitoare şi prea rece, prea respingătoare. Muntele e mereu primitor şi mereu gata să-ţi asculte povestea. Nu ai nevoie să îţi răspundă că să ştii că acolo eşti în siguranţă. Iubesc muntele! Iubesc Strajă!
No Comments