La pas spre Straja

Dragi prieteni, după cum probabil ştiţi, în dată de 25 aprilie am plecat din Craiova într-o excursie pe care  Blogalinitiative Craiova a oferit-o în cadrul unei campanii numită “Primăvara la Strajă”. Mă gândeam pe atunci că ar fi momentul ideal să îmi iau o vacanţă aşa că am scris de ce vreau să merg în Strajă. Sunt stresată şi atunci eram şi simţeam nevoia acută de a merge departe de casă, acum însă, mă stresează apropierea rapidă a sesiunii de vară.
                 

În dată de 24 spre 25 aprilie, cum spuneam la ora 3:08 minute, eram în gara din Craiova, mai exact pe peronul gării, savurând prima cafea din acea zi şi închipuindu-mi tot felul de scenarii posibile pentru locul în care voi ajunge. Mai fusesem la Strajă, la începuturile ei mai exact, undeva prin anul 2009 sau 2010. Nu se construiseră multe atunci şi era destul de greu să ajungi fără maşină, aşadar, din punctul acesta de vedere stăteam că pe ace.               

Am plecat în excursie cu prietenul meu şi aşteptam înfriguraţi şi nerăbdători şi urcăm în vagonul trenului pentru a pleca. Nu eram mulţi, doar 10 oameni dintre care doar 5 dintre noi am mers până în Petroşani. Pe drum am admirat priveliştea muntoasă, am respirat în staţii aerul curat şi proaspăt de munte cu care mi-am umplut plămânii şi i-am curăţat de toată poluarea oraşului.                 

În jurul orei 7:30 am ajuns în Petroşani. Sincer, mă simţeam ca şi cum aş fi fost Columb în America :D. Serios, nu ştiam oraşul, nu mai fusesem niciodată, cât vedeai cu ochii numai linii de cale ferată şi atât. Partea şi mai amuzantă, pierdusem trenul de legătură spre Lupeni. “Grozav, am început perfect excursia”, ne-am zis. Am urcat cu greu, pentru că aveam un bagaj destul de greu în care ne făcusem provizii de haine şi hrană (ştiind că în Strajă nu există magazine de unde să poţi cumpăra ceva de-ale gurii), pe o pasarelă care te trimitea în mijlocul civilizaţiei. Am trăit probabil groaza vieţii mele în acele momente pentru că am o frică teribilă de înălţimi,( după ce la vârsta de 3 ani am căzut de la etajul 2, dar asta e altă poveste ).                   

La capătul pasarelei, ne întâmpină o locomotivă veche, superbă, neagră şi absolut superbă. Am făcut primele două poze minunăţiei şi bateria de la aparatul foto, a murit subit deşi îmi arată că este încărcat şi ştiind că stătuse toată noaptea la încărcat. De fapt, tatăl meu schimbase două baterii provizorii, destul de proaste, fără să ştiu. Noroc cu telefonul mobil că am putut păstra şi eu, amintiri din vacanţă.                    

Deja era al doilea semn rău şi începeam să îmi fac griji asupra deznodământului. Bine-nţeles că s-a pus şi ploaia, dar am găsit la timp microbuzul care, se pare că mergea spre Lupeni. Am urcat şi am rugat şoferul să ne anunţe în momentul în care eram aproape de drumul spre Strajă şi dacă are idee câţi km sunt până sus. Acesta ne-a promis că ne anunţă şi că nu e mult până sus, doar 2 km. Părea greu de crezut, însă ne-am spus că vom mai întreba pe parcurs. După coborâre am mers către drumul de urcare unde am găsit un grup de doamne foarte drăguţe care ne-au spus că spre Strajă merg doar maşini particulare şi că preţul este destul de piperat (50-60 de lei este preţul minim). Am luat-o la pas spre Straja cu gândul că o plimbare nu ne strică. Pe drum am mai aflat c.c.a. două noi păreri vizavi de distanţă (7.5 şi respectiv 9 km).           

Am făcut un popas la o troiţa care, din loc în loc pe tot drumul prezenta un nou pasaj din Drumul Crucii, făcut de Iisus. Am poposit la troiţa numărul 3, prima care deschidea drumul spre Straja pe lângă care trecusem. Am luat micul dejun, care mai târziu se dovedise cel mai bun lucru posibil de făcut pentru că ne-a dat energie să urcăm. Maşini nu treceau des şi oamenii ce treceau nu păreau că fiind dispuşi să ne ia. Aşadar am urcat şi am tot urcat pe munte. Oraşul se vedea din ce în ce mai mic, picioarele păreau că nu mai vor să înainteze şi uneori, câte o altă troiţa ne ademenea să ne aşezăm şi să mai zăbovim puţin. Ca să rezum, am urcat acel drum în aproape 4 ore, cu bagajul de aproape 10 kg plus o plasă de vreo 5 kg. După fiecare piatră părea că este aproape vârful, dar speranţele să năruiau la fiecare nouă troiţa care ne aştepta şi ne ghidă. Drumul spre Straja nu are indicatoare, nimic în afară de troiţele pe care le ţin minte şi care şi azi, îmi sunt dragi pentru că au fost ca o stea ce-i ghida pe magi la naşterea lui Iisus.            

Într-un final, am ajuns în vârf şi am simţit că o binecuvântare soarele care şi-a făcut apariţia dintre nori în ultimii 4 km de urcat şi care ne-a dat forţă şi tăria de a continua. Prietenul meu era şocat, nu-i venea să creadă că am făcut faţă drumului şi mie cu atât mai puţin. Nici acum când scriu aceste rânduri nu-mi vine să cred şi totuşi l-am făcut. Am mers spre Vila Alpin, pe care am găsit-o foarte uşor la îndrumările telefonice ale proprietarei. Înăuntru, era un dom care nu prea părea interesat de noi sau ce căutăm acolo. Însă ne aştepta, ştia cine suntem şi ne-a condus în cameră. Eram singuri în toată vila şi aveam un sentiment de nelalocul meu acolo, ca şi când nu aş fi bine-venită. 

După încă o masă şi câteva ore de somn odihnitoare, am pornit din nou la plimbare spre Schitul Straja, care era, din păcate închis, la acea oră. Întorşi în vilă, ne-a întâmpinat un chip cât se poate de zâmbitor şi care mi-a dat încredere. Era doamna Mimi,  doamnă minunată care ne-a primit precum o gazdă bună în casă să.                

A doua zi, am plecat din nou spre Schitul Strajă şi l-am putut vizita, ne-am putut ruga şi cumpăra amintiri pentru acasă. Am simţit cel mai frumos sentiment de linişte, pace, protecţie şi iubire în acel lăcaş modest, cum nu mi-a fost dat niciodată să simt în alt loc. Mi-am găsit în drumul spre schit şi Sfântă, al cărei nume îl port, Sfânta Muceniţa Marină (17 iulie), aşadar m-am simţit binecuvântată. După ieşirea din Schit, am continuat să urcăm muntele până la Crucea Eroilor unde, am descoperit cu bucurie a 12-a troiţa şi sfârşitul drumului Mântuitorului. Am aflat la Schit, faptul că în Vinerea Mare, credincioşii urca drumul din Lupeni până la Schit, adică drumul făcut de Iisus spre Golgota, pentru recunoştinţă, izbăvire, iertare şi sănătate. Nu cred în coincidenţe şi nici nu mă va determina nimeni niciodată să cred, căci noi am urcat Drumul Crucii, chiar în Vinerea Luminată, la o săptămână distanţă de Vinerea Patimilor şi am mulţumit Cerului pentru puterea pe care mi-a dat-o să urc. În camera cu ajutorul internetului, am aflat de fapt cât am urcat până în vârf. Am urcat şi am tot urcat 20 de km pentru a ajunge la destinaţie. Nu 2 km, nu 7.5 km…nici măcar 9 km, ci 20 de km plini.             

În ultima seară petrecută în cabană, am făcut cunoştinţă şi cu proprietara, doamna Ionescu Camelia, o doamnă foarte de treabă, primitoare şi mereu cu zâmbetul pe buze. Tot în ultima noapte, a sosit un grup de studenţi care a cam petrecut până la ora 3 dimineaţa, acesta e singurul lucru de care mă pot plânge, pentru că aveam nevoie de odihnă pentru lungul drum spre casă.

Îmi era un pic teamă de drumul înapoi şi nu ştiam cum să coborâm mai repede. Doamna Camelia ne-a sesizat îngrijorarea şi ne-a anunţat că vorbise cu turiştii cazaţi în acea noapte, care veniseră cu autocarul, să ne lase şi pe noi în Lupeni. Oamenii aceia erau atât de veseli, plini de viaţă, dornici să te ajute şi să te cunoască. După ce l-am văzut şi pe ursuleţ, de care nu dădusem în cele două zile, dar despre care ştiam şi pe lângă care trecusem în prima zi fără să sesizăm şi ne-am îmbarcat în autocar.                 

Ajunşi în Petroşani, am luat la pas oraşul şi l-am vizitat. Pentru că trenul pleca la ora 19:45, deci timp aveam pentru plimbare. Înainte de îmbarcare, am primit frumoasă invitaţie la un suc din partea prietenului meu care s-a terminat cu un suc şi o pizza de fapt, într-un local din apropierea gării, Restaurant Medieval cu personal amabil şi produse foarte apetisante.              

Ne-am luat cu greu bun rămas de la Petroşani, in data de 27 aprilie şi am pornit spre casă unde am ajuns puţin după miezul nopţii. Spre mândria mea, am slăbit 5 km în aceste 4 zile în care am fost departe de casă şi mi-am găsit oază de linişte şi pace dorită.                   

Mulţumesc pentru excursie, BlogalInitiative.ro şi Vila Alpin Straja şi vă sunt profund recunoscătoare pentru toate sentimentele care m-au încercat în acele zile.

P.S. Am reuşit să termin şi cartea “Ziua în care mi-am ucis tatăl” de Mario Sabino şi să mai adaug câteva cuvinte frumoase în vocabularul literar.
P.P.S. Scuzati calitatea pozelor dar, cum am spus si in articol, sunt realizate cu camera foto a telefonului.

3 thoughts on “La pas spre Straja

  1. Mai, vezi ca e Straja, nu Strajã 🙂 In afara sezonului nu stiu cum este, dar cand ma duc eu la ski gasesti sa cumperi cam tot ce vrei de la magazinele din Straja.

  2. Folosesc AutoCorect si mereu pune cate un "ă" de capul lui :)). Pai cu o saptamana dupa Paste se cam topise zapada si turisti erau foarte putini, deci nu am gasit nimic deschis. Mai bine ca ne-am facut provizii 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest