Bucurându-ne de copilărie, cerul ne este limita

                         

              

                                   Dragi prieteni, după cum ştiţi, în mai puţin de trei săptămâni, împlinesc frumoasă vârsta de douăzeci şi unu de ani. Nu ştiu dacă vouă vi se întâmplă, dar mereu devin melancolică în această perioadă. Mă gândesc cât de repede au trecut anii, câte am învăţat, cât de uşor am lăsat copilăria pentru a creşte mare şi cum, niciodată, nu uit să mă joc. 
                         Stephanie Meyer, vorbea aparte despre copilărie  “Copilăria nu este de la naştere până la o anumită vârstă, iar la o anumită vârstă copilul a crescut şi ia toate lucrurile copilăreşti şi le pune la o parte. Copilăria este regatul unde nu moare nimeni.” şi avea într-adevăr dreptate. Nu contează vârstă din buletin, nu contează cât timp a trecut peste chipurile noastre, nu contează nici măcar bolile de care suferim. Când ai renunţat la a mai fi copil, ai devenit un suflet pe jumătate mort. Copilăria ne învaţă să vedem totul, în lucruri mici, să dăm totul cu bucurie şi încredere, să ne bucurăm de tot ceea ce avem şi să fim recunoscători pentru tot ceea ce primim.
                         Vin dintr-o perioadă în care, fetiţele încă se jucau cu păpuşile la paisprezece ani, în care băieţii jucau hoţii şi vardiştii, în care pentru noi, sărutul la vârste fragede însemna ceva tabu şi scârbos. Vin dintr-o lume în care copilăria se trăia afară, sub cerul liber, salutaţi de soare sau protejaţi de lună. Cred că cel mai bun lucru din viaţa mea, a fost faptul de a nu avea calculator decât târziu, de a nu avea telefon mobil decât aproape de sfârşitul şcolii generale şi de a mă fi jucat până târziu, cu puţin înainte de a începe liceul.



                          Mi-e dor să văd copii cum se joacă afară, îmi e dor să-i văd cum se joacă unii cu alţii, cum se dau în leagane. Mi-e dor să văd copii alergând, bătând mingea, fete care îşi invita jucariile de plus la un ceai, petreceri la care se bea şampanie fără alcool şi unde o întâlnire cu toată gaşca, nu înseamnă beţii, poliţie şi scandal. Mi-e dor să fiu copil, să nu simt timpul cum trece, să nu îmi fac griji cu gândul la ziua de mâine, să fi învăţat mai multă carte şi să fi fost mai atentă la micile bucurii. Mi-e dor că bunica să îmi citească poveşti, să-l aud pe bunicul cum vorbeşte despre copilăria să din Bucovina, pe mama cum se ascunde când bunicii amândoi povestesc despre năzbâtiile ei, unele mai mari decât făcusem eu. Mi-e dor să merg la ţară şi să îmi întind pătura cu jucării între porumbi, în timp ce asist la muncă asiduă a bătrânilor de a culege cocenii proaspăt făcuţi. Mi-e dor de mirosul merelor pe care le culegeam pe ascuns, din cine ştie ce grădină de la bloc. Noi nu rupeam crengile şi vecinii nu se supărau că luăm mere. Ştiam că şi anul viitor vor fi pomii grei de fructele zemoase.
                            Mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai mulţi copii afară şi mi-aş dori din suflet, ca şi surioara mea de unsprezece ani, să se joace, să se bucure de copilărie exact aşa cum ne-am bucurat şi noi, generaţiile trecute, ani de-a rândul!



                        

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest