Book

Viaţa este o luptă la capătul căreia te aşteaptă fericirea

Nu m-am simţit niciodată parte din această lume, ca şi cum m-aş fi născut prea târziu ori fără învăţăturile esenţiale, care să-mi asigure un trai normal într-o comunitate, printre oamenii în care nu mai am încredere, sau am o încredere fragilă. Niciodată nu am simţit că fac ceva nefolositor, ori că îmi pierd vremea încercând să redeschid inimile încătuşate de atât de multe dezamăgiri şi tristete. Am făcut exact ce am simţit că trebuie să fac, ceea ce am ştiut mereu că sunt menită să fac. Nu aparţin nimănui, sunt doar în trecere printr-o viaţă din care nu pot pleca fără să las ceva. Ceva trebuie să rămână viu, eu trebuie să rămân vie, chiar şi când nu voi mai fi. Aşadar, trăiesc într-un trup închiriat pe o perioadă nedeterminată în care port hainele grele ale nepăsării celor din jur. Nu ştiu cât va dura munca mea, nu ştiu cât îmi va fi permis să spun sau câte îmi vor fi acceptate. Dar lupt, cu o lume pe care nu mai încerc de mult să o descos, pentru că am înţeles că nu o pot înţelege şi nu ştiu cine greşeşte sau nu.
Am aflat târziu că nu m-a costat nimic să cobor pe Pământ, însă că viaţa mă va pune să plătesc pentru puţine clipe de fericire, un preţ prea mare pe care nu sunt dispusă să-l plătesc decât în lacrimi. Parcă am ajuns prea târziu pe Pământ. Am atât de multe de oferit şi concluzionez zilnic că nu am cui să le ofer. Nimeni nu doreşte iubirea dezinteresată, un umăr pe care să plângă sau un prieten decât dacă mai târziu vei fi dispus să plăteşti acea fapta bună, prin suferinţă şi denigrare.
Trăiesc într-o lume nebună. Într-o lume bolnavă de ură, apatică, care se complace în această situaţie. Nu pot face parte din această lume, nu pot fi ca toţi, nu mă pot adapta. Am ales să ies din această turmă revoltătoare de oameni bolnavi şi să zbor în lumea mea unde o carte bună şi o cană cu ceai sunt cel mai bun remediu. Şi până la urmă, cui îi pasa de nefericirea ta? Omul nu poate sta o viaţă să asiste la nefericirea unui seamăn de-al său. La un moment dat va pleca şi vei fi nevoit să te descurci singur. Învaţă că lumea nu se va opri din goana sa nebună, pentru a te susţine sau pentru a te ridica. Înainte de a te baza pe alţii, gândeşte-te că orice s-ar întâmpla, oricâţi oameni vor fi lângă tine, sau oricâţi vor pleca tu rămâi veşnic propriul sprijin. Eşti singura bază, pentru a continua. Un critic sever al propriului Tu, care nu te va lăsa să cazi, care-ţi va da acel imbold de a merge înainte, cu capul sus!
Am încercat să mă ascund de oameni, de ochii întrebători care mă sfredeleau şi îmi porunceau în tăcere să mă destăinui. Era ca şi cum curiozitatea de a-mi afla povestea îi macina interior şi totul trebuia să iasă la iveală, de bunăvoie sau forţată fiind de împrejurări. Am acceptat si am lăsat capul jos. Apoi, am mers înainte şi nu m-am dat bătută. Ce rezolvi dacă te dai bătut? Cu ce te ajuta persistenţa cu care tristeţea te demoralizează? Emoţiile, fie ele pozitive sau negative, trebuie să iasă la iveală pentru că altfel te macină pe interior până te pierzi pe tine. Nu am cunoscut des fericirea supremă, mai degrabă ştiu ce este tristeţea. Ştiţi cum poţi scăpa de tristeţe? Zâmbind, din suflet. Nu aveţi motivaţie? Nici eu nu credeam că am. Dar am avut, atât de multe motive să zâmbesc şi să îmi menţin zâmbetul cald pe chip, proaspăt şi plin de lumina interioară a unui suflet ce se încăpăţânează să nu se dea bătut.
Sentimentele nu trebuie înfrânate. Niciodată nu te forţa să îţi refuzi trăirile. Iubeşti? Mărturiseşte-i persoanei iubite, ceea ce simţi. Eşti refuzat? Continuă să cauţi acea persoană demnă de iubirea ta. Eşti tris? Căuta-ţi motivaţia de a zâmbi în absolut orice lucru aparent mărunt din jurul tău. Eşti dezamăgit de o persoană dragă? Mărturiseşte-i ceea ce simţi. Spune-i cât te-a dezamăgit şi cât de tare doare acea dezamăgire. Dacă situaţia nu se remediază, pleacă de lângă omul care te răneşte constant. Este nervos, îndiferent care este motivul şi simţi nevoia să strigi în gura mare pentru a te calma? Fă acest lucru exact aşa cum simţi. Ţipă, desfăşoară-te, loveşte o pernă dacă este nevoie. Dar, ţine cont de un amănunt absolut esenţial. Nu îi răni pe cei din jurul tău. Nu arunca vorbe în momentele de nervozitate pentru că vorbele sunt mai dureroase, uneori, decât loviturile fizice.
Stau şi mă întreb adesea, de ce amânăm atât de mult să spunem unor oameni, dragi sau dimpotrivă pe care nu-i vrem aproape, părerea noastră sinceră despre ei? De ce amânăm adevărul cu minciuni peste minciuni? De ce ne bazăm atât de mult pe ziua de mâine? În fond, ziua de mâine nu este o certitudine, ziua de mâine este o iluzie, un vis pe care nu poţi fi sigur că vei mai apuca să-l visezi. Cine îţi dă ţie garanţia că odată ce ai pus capul pe pernă te vei trezi mâine? Străbunica mea, Dumnezeu să o ierte, avea o vorbă al cărei înţeles l-am desluşit mai târziu. Stătea adesea pe bancă în faţa casei cu vecinele şi priveau apusul şi cum treceau oamenii de la muncă spre casă. Odată ce ultima raza de soare se vedea în depărtări şi luna le făcea timidă cu ochiul, îşi luau seară bună şi plecau la casele lor, “Ne vedem mâine!”, aşa îşi spuneau prietenele între ele, însă străbunica spunea, “Nu se ştie ce va fi până mâine”. Acum am crescut şi am învăţat să văd dincolo de aceste vorbe simple şi să înţeleg ce însemnau ele de fapt. Trebuie să profităm de ziua de azi care este o certitudine, nu să lăsăm totul pe un mâine care…nu se ştie dacă va fi să vină.
 
Daţi frâu liber emoţiilor şi sentimentelor. Dacă le opriţi, acestea vor deveni frustrări şi complexe care vă vor arunca în prăpastia neagră a propriilor decizii luate în defavoarea voastră, în momentele de maximă importanţă în care puteaţi alege să le scoateţi la iveală. Mai bine regreţi ceva ce ai făcut, decât să te întrebi o viaţă cum ar fi fost să încerci. Sau mai bine, nu regreta nimic, dacă acele lucruri ţi-au adus fericirea şi liniştea interioară în acele momente. A greşi e omeneşte şi tot omeneşte este să înveţi din greşeli. Nimeni nu e perfect, dar atât de frumoasă este imperfecţiunea! Oamenii sunt suflete pline de emoţii, meniţi sa creeze emoţii!
Partajează asta:

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Emil Calinescu
    23 November 2014 at 23:06

    Eu sunt doar partial de acord cu Charlie Chaplin.

    Pentru mine, oglinda este cea mai buna prietena pentru ca INTOTDEAUNA imi ofera o imagine PERFECTA!

  • Reply
    Ianolia Marina
    24 November 2014 at 00:49

    Fiecare are punctul sau de vedere. Daca oglinda este cea care iti ofera incredere in tine, inseamna ca am multe de invatat cand vine vorba de incredere, de la cineva care este mai aproape decat credeam. 🙂

  • Reply
    Silvia Iordache
    26 November 2014 at 14:21

    am fost educati altfel, dupa alt set de valori. lumea de acum era de neimaginat acum cateva zeci de ani. de aici si senzatia de adaptare dificila sau imposibila. si totusi, finalul articolului tau arata ca ti-ai gasit drumul 😉

  • Reply
    Ianolia Marina
    26 November 2014 at 14:25

    Aveti mare dreptate, in ceea ce privește educația tinerilor din ziua de azi. Într-adevăr, imi dau seama de faptul ca nu vreau sa ma încadrez intr-un tipar anume si ca unicitatea este ceea ce ne conferă calitatea de a fi oameni. Multumesc din inima pentru gandurile transmise si va doresc o seara minunata! 🙂

Leave a Reply