Nicăieri nu-i ca acasă

Am cea mai frumoasă şi ciudată casă. Da, nu râdeţi, vorbesc la modul cel mai serios şi am şi motivaţie suficient de puternică pentru a-mi susţine ideea. Îmi iubesc casă, este locul în care m-am născut, unde am cele mai frumoase amintiri şi în care locuiesc de puţin peste 22 de ani. E şi normal să îţi iubeşti casă, dar să spui că e ciudată, cine a mai pomenit aşa ceva?

Păi dacă eu sunt complexă, casa mea de ce să nu fie şi complexă şi ciudată. De când mă ştiu, părinţii mei au făcut modificări peste modificări în speranţa că vor avea acel cămin în care să îşi poată creşte copiii frumos, într-un mediu liniştit şi curat. E şi normal, mai ales că mama mea a trecut de la casa la bloc după ce comuniştii s-au hotărât să construiască în cartierul Craioviţa Nouă din Craiova, un cartier de blocuri, cel mai mare din capitala Olteniei.

Bloc vechi, totuşi, se resimte acut cantitatea de beton industrială care s-a băgat în el şi parcă niciodată nu simţi că temperatura este ok. Fiind pe partea cu soare a blocului, vara te coci, la propriu, ca un pui la rotisor bine rumenit. La un moment dat ieşi afară la umbra pentru că este mai plăcut decât ar fi în casă. Pur şi simplu nu poţi respira şi simţi că te cufunzi într-o mare de nisip fierbinte care te trage şi mai adânc în abisurile secetei. Noroc că am flori rezistente la geam, altfel şi ele ar fi făcut proteste pentru a ieşi la pensie de timpuriu. Ceva de genul “Eu nu mai pot, cobor la prima!”

La un moment dat, pentru a ţine cald în timpul iernii, părinţii mei au făcut izolaţie interioară cu zăpadă artificială. Dumnezeule ce era sub ea de igrasie după 10 ani când ideea nu mai părea aşa strălucită. Când a început moda izolării blocurilor, am zis să fim în rând cu lumea şi să facem şi noi. Reamenajând casă, am pus şi izolaţie din rigips, interioară, ca să fim siguri că va fi căldură. Da de unde? Nici nu poţi sta cu geamurile deschise mai mult de o oră că te simţi că în iglu, mai ales cu temperaturile scăzute din ultimele zile. Legendele spun că s-ar fi pornit căldura dar a schimbat tatăl meu caloriferul cu cel mai bun model posibil. Serios. Poţi face aerisire şi zi de zi că el tot nu vrea să dezgheţe acest iglu.

Nu ştiu despre voi, dar urmează să mă mut într-un oraş mai mare, pentru a-mi definitiva studiile şi a începe o viaţă de adult responsabil aşa cum îi şade bine unui tânăr să fie la început de viaţă. Şi chiar vreau să simt bucuria traiului la casă, într-o zonă plăcută fără prea mare zgomot dar nici în mijlocul lui nicăieri pentru că nu vreau să fiu a nimănui. Şi am găsit câteva informaţii despre sistemul de zidarie. Cam greu să te prinzi, ca femeie, cum merg lucrurile. E musai, totuşi, să fii pregătit pentru toate. Şi zic ei, oamenii de la Macon, că îţi poţi construi o locuinţă care să fie protejată împotriva căldurii vară, a frigului iarnă, a incendiilor, cutremurelor şi a zgomotelor care, să fim serioşi, te obosesc uneori. Numai eu ştiu de câte ori am avut câte un vecin gospodar care avea ideea, genială, de a folosi bormaşina în weekend când speri, că orice om normal, să te relaxezi.

Şi spuneţi-mi fixista, dar sunt fecioară şi perfecţionismul este numele meu mic. Nu îmi iasă mereu, dar îmi dau silinţa să am toate lucrurile la punct. Şi vreau o casă a mea pentru că asta înseamnă să fii om, până la urmă. Să evoluezi, să fii pe picioarele tale şi parcă nu îţi vine să începi o viaţă nouă într-un bloc de beton vechi. Şi sunt voluntar, ceea ce înseamnă că îmi pasă de mine, cei din jurul meu şi mediul în care trăiesc. Parcă îmi rupi inima în mii de bucăţi când stai cu toate becurile aprinse în casă, fără motiv, când îmi văd sora şi bunica uitându-se la televizor, pe acelaşi post, în două camere diferite. Nu e zgârcenie, e precauţie şi grija pentru mediul înconjurător. Cât să rabde şi biata planeta toate “arogantele” umanităţii de atâtea milioane de ani de când omul sălăşluieşte pe pământ. Da, milioane de ani. Nu, nu glumesc, sunt istoric şi ştiu când au apărut primele urme umane pe Pământ.

Şi vreau o casă a mea în care să mă simt în siguranţă. Vreau să ştiu că dacă vin de la facultate sau de la serviciu ruptă de oboseală, nu depinde de nimeni posibilitatea mea de a adormi. Vreau linişte atunci când pun mâna pe o carte bună pentru că am de gând să îmi fac un balcon frumos în care să pun un fotoliu, O bibliotecă şi ghivece de flori care să reziste, indiferent că afară este ger sau canicula. Vreau să pot găti pentru mine şi cei care îmi vor călca pragul, fără să se sperie de igrasie sau să îi îngreţoşez cu miros de mâncare care planează în aer. Vreau să am locul meu în care să nu îmi fie frică să ajung, din care să nu plec cu ochii vineţi de nesomn sau cu capul greu ca o bucată de mortuar pentru că în jurul meu planau zgomote diverse pe care să mă străduiesc să le alung. 

Şi e normal să vreau toate aceste lucruri pentru că ştiu cum este să trăieşti la bloc şi ştiu cât de dificili pot fi vecinii. Nici nu vreau să ajung omul care vorbeşte în şoaptă în propria locuinţa de teamă să nu mă audă toate urechile vecinilor avari după o bârfă nouă care să se discute în faţa blocului, pe bancă, la ceas de seară. Cred că ar fi cazul să revenim la ceea ce înseamnă să fii om şi să punem pe primul plan nevoile noastre cât să nu rănim pe nimeni, fie că este om, vieţuitoare sau Pământul cu toate minunăţiile lui. Vreau să îmi mai rămână bani, la sfârşit de lună, după ce plătesc toate facturile cât să văd ţara asta frumoasă în care m-am născut şi lumea aceasta care uită să fie atentă. Nu vreau să ajung ca părinţii şi bunicii noştri care abia trag de salarii şi pensii de la o lună la alta. Să îmi pot face hatârul să mai pun bani la ciorap pentru că nu ştii niciodată cum apare neprevăzutul. Ce te costă, în fond, să fii precaut. Nu mai confundaţi grijă cu zgârcenia. Doar pentru că vrei să economiseşti resurse, nu te uiţi la TV sau nu laşi becurile aprinse peste tot, nu înseamnă că eşti strâmt la pungă.



Vreau o casă pentru mine şi pentru cei care îi vor călca pragul. Vreau o casă care să fie atentă cu planeta şi pământul pe care este construită. O casa cum orice om visează să aibă şi posibilitatea de a o întreţine frumos, fără teamă de gândaci de la vecinii care nu şi dau seama ce înseamnă curăţenia, fără igrasie, fără frig, fără căldură sufocantă. Am nevoie de un cămin, de un nou acasă departe de casă unde să nu îmi fie teamă să cresc un copil. Într-o lume bolnavă de ură, acasă este cel mai sigur loc pentru copiii noştri. Dar cum îţi menţii casa cât să i asiguri un grad ridicat de confort şi siguranţa familiei tale?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest