Din dor, mistuitor, de ea

Şi totuşi, ce ar trebui să îi fac cadou? Şi dacă nu îi place? Poate e banal. Florile se vor ofili. Poate ceva ce poate duce cu ea? Ceva mic, care să poată fi purtat oricând. Ceva rezistent timpului şi distanţei. Dar oare ce? Ce poate să întrunească aceste calităţi şi să îi placă, să-i amintească de noi?

Ştim, cu toţii, cât este de greu să facem cadourile potrivite fiecărui om drag nouă, căruia vrem să îi arătăm iubirea, consideraţia, respectul sau mulţumirea noastră. Şi oricât ne-am strădui, la un moment dat, tot intrăm într-o pană de idei teribilă care pur şi simplu nu ne permite să descoperim ce i-ar putea plăcea sau folosi celui pentru care căutăm un cadou. Totuşi,  fiecare dintre noi s-a gândit, măcar o dată, la posibilitatea de a face cadouri în funcţie de hobby-urile persoanelor respective, locurile preferate de relaxare, sau pur şi simplu ceva care să le amintească mereu de noi, chiar şi când, poate, nu vom mai face parte din viaţa lor. Poate sunt departe şi dorul e mistuitor, arde şi-ţi smulge lacrimi amare care sunt menite să mai domolească, măcar puţin, durerea provocată de distanţă.

Chiar în seara aceasta am avut parte de un moment groaznic pe care nu îl doresc niciunui copil sau mamei sale. Cum, în curând, închei o etapă importantă din viaţa mea, în care am învăţat foarte multe lucruri, m-am dezvoltat şi am crescut, e firesc să închei totul cu o sărbătoare, fie şi mică. Bine-nţeles că festivitatea de absolvire a facultăţii se apropie cu paşi grăbiţi şi mă roade melancolia, nerăbdarea, emoţia şi teama de a păşi spre noi etape, dar prinzând curaj cu gândul la câte mai am să demonstrez, atât mie cât şi celorlalţi. 
                           

Aşadar, am primit firească întrebare, din partea mamei mele, cu privire la data festivităţii. Opt iunie, am rostit cu cea mai temătoare voce pentru că deşi, peste numai o zi, tatăl meu va fi în ţară, nu va putea rămâne până la festivitate iar mămica mea va putea veni în ţara abia în august. Ştiam că nu pot amâna, la nesfârşit, momentul în care îi voi spune data, deşi o ştiam de ceva timp. Ştiam că se va întrista şi ştiam că o va durea sufletul că nu va putea fi acolo, aşa cum mă doare şi pe mine distanţa dintre noi…dintre noi toţi.

Oamenii nu înţeleg ce înseamnă să creşti fără părinţi. Nu înţeleg ideea de a fi departe de oamenii dragi. Compensaţia financiară este un motiv suficient de profund pentru ca ei să treacă peste sufletele care sunt adevărate epave mistuite de dor şi de absenţă. Este groaznic pentru un părinte să nu fie alături de copilul său în momentul absolvirii şi e devastator pentru un tânăr, la început de drum, să păşească fără să aibă părinţii aproape. Cu toţii fac sacrificii imense, ei să îşi vadă copiii crescând şi reuşind în viaţă, copiii să înţeleagă că, uneori, viaţa e nedreaptă şi o viaţă decentă cere sacrificii.

Mi-ar plăcea să-i pot alina mamei dorul de noi, de casă şi de tot ceea ce o leagă de ţară. Să poată, cumva, să ne poarte cu ea nu doar în suflet ci şi printr-un simbol palpabil pe care să-l apropie de inimă şi căruia să-i spună noapte bună, seara, sau bună dimineaţa. Am găsit ceea ce căutam datorită celor de la lovebird.ro care nu personalizează orice fel de cadou ci cadourile ceva mai personale, cu o valoare atât sentimentală cât şi materială, perfecte pentru a fi dăruite oamenilor cu adevărat importanţi din vieţile noastre.
 

Mă gândisem, iniţial la o brăţară cu un îngeraş sau cu iniţiala mea şi cu cea a surorii mele. Apoi mi-am amintit că are grijă de doi copii şi ar putea, extrem de simplu, să i-o smulgă, sau să se deterioreze la spălat ori mai ştiu cum. Şi îmi pierdusem speranţă. Dar, întorcându-mă pe prima pagină, am observat un colier, atât de firav şi totuşi puternic cu un pandantiv care spunea cele mai frumoase cuvinte pe care un copil le poate spune mamei “Te iubim, mama!” şi mi s-a înmuiat inima şi am ştiut, pur şi simplu, că voi avea un cadou perfect în august, la venirea mamei mele, acasă.

 
Oricât de tare v-aţi certa cu părinţii, sau aţi avea diferenţe de opinii, mici ciondăneli sau oricât aţi spune că puteţi trăi fără ei…vă minţiţi, cu cea mai mică uşurinţă, vă minţiţi în cel mai dur mod. Părinţii, aşa cum sunt ei, sunt pentru noi, oricând avem nevoie, o piatră care ne susţine pentru a nu cădea în râpă nefericirii. Sunt singurii la care ne putem întoarce goi, neputincioşi, răniţi, trişti, dezamăgiţi şi care ne vor strânge în braţe, ne vor deschide larg uşa şi ne vor spune cât ne iubesc. Oricât ai spune că vrei să creşti şi să faci ce vrei, părinţii nu-i poţi ţine departe. Ei au grijă de noi atât cât îi rabdă destinul pe pământ şi, apoi, se transformă în îngerii care ne veghează viaţa, din umbră. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest