Nu uita să îţi aminteşti!

Dezamăgirile, nefericirile, în general, ne zdrobesc inima. Din fericire, avem speranţa că nu se va mai întâmpla. Din păcate, nădăjduim degeaba pentru ca fiecare nouă lovitură doare şi mai tare. Nu suferi doar o dată, chiar dacă acea durere este sfâşietoare. Nu poţi suferi o dată, pentru toată viaţa, ca să poţi să supravieţuieşti bine merci. Fiecare dezamăgire, fiecare om care pleacă, iubire care se spulberă, prietenie care se rupe sau relaţie care se destramă, ne macină măruntaiele cu o forţă atât de puternică încât, la un anumit punct, simţi că rămâi fără aer, ca viaţa ţi se scurge din trup. Pentru că durerea de inimă este o durere care se extinde. Simţi o stare generală de rău, o scădere drastică a poftei de viaţă şi a stării de bine.

“În nicio altă limbă de pe pământ, dorul nu sună atât de profund, tainic, intim şi plin de însufleţire, aşa cum sună în limba romană“. Şi pe bună dreptate, pentru că ştiu că mă încearcă dorul şi ştiu că sunt o mulţime de oameni care, cel puţin în ultimul an, au fost obligaţi de viaţă, să ia calea străinătăţii şi încă încerc să mă obişnuiesc cu ideea ca oamenii cresc, copiii devin adulţii responsabili de mâine care au nevoie de o sursă de venit ca să-şi ducă traiul, să treacă peste fiecare zi trăita pe Pământ într-un mod frumos, memorabil şi fără să îşi facă gânduri chinuitoare, care să se adauge la cele care îi macină, deja.

M-am simţit singură de la începutul anului acesta. M-am simţit abandonată şi secată de sufletul atât de plin, cândva, de iubire, bunătate, generozitate sau optimism. Am început să devin rea cu unele persoane. Poate unele meritau, însă am făcut şi victime colaterale pe care mi-am vărsat năduful şi frustrările. Am redescoperit şi oameni la care nu credeam că voi găsi alinare sau cărora credeam că le sunt indiferentă. Am înţeles că, totuşi, mă cunosc şi au avut răbdare să mă cunoască, mai mult decât mulţi dintre cei care îmi erau apropiaţi, sau pe care îi consideram apropiaţi.

Am început să mă tem să mă apropii de oameni. Mi-am pierdut încrederea în ei şi odată cu ei m-am pierdut pe mine şi inima mea, pe un drum al neîncrederii, fricii, pesimismului şi răutăţii. Începusem să văd în orice faptă bună un posibil revers al medaliei. Credeam că ori îmi vor face rău mai târziu, prin abandon, fie va trebui să-i răsplătesc cu ceva mult mai preţios, sau cu ceva ce nu aş fi fost dispusă să ofer.

Am uitat să visez şi am trecut prin zile precum un bătrân gârbov şi şchiop. M-am complăcut în propria nesiguranţă şi am lăsat visurile şi speranţele să dispară. Aşa treceau toate zilele şi când, în sfârşit, mă lăsam ademenită de patul cald şi primitor, uitam să las afară grijile şi necazurile de peste zi. Mi-am speriat naivitatea copilărească şi am lăsat-o să fugă de mine, lăsându-mă singură, obosită şi golită de toate visele ce-mi puteau alina somnul. M-au lăsat amorţită şi într-un pseudo somn care nu îmi aducea deloc odihnă necesară pentru a continua. Am învăţat şi învăţ să văd viaţa prin alţi ochi, mai realişti şi să îmi permit să păstrez speranţa că totul va fi bine. Învăţ zi de zi să scriu pagini mai frumoase în cartea propriei vieţi pentru că fiecare zi ne dă noi oportunităţi să ne conturăm viaţa mai frumos, mai firesc, fără să ne pierdem.

Încerc să mă obişnuiesc cu gândul că am, încă, oameni frumoşi în viaţa mea. E greu să văd acest lucru ca pe ceva de lungă durată. Am veşnica presimţire că, în curând, totul se va nărui ca un vis pe care ţi-l aminteşti vag, a doua zi. Dar mă văd zâmbind mai des şi mă surprind şi mai des râzând din toată inima înconjurată de oameni frumoşi şi cu sufletele mari. Da, am descoperit şi redescoperit oameni frumoşi în acest an. Oameni cu sufletele pline de iubire mi-au poposit în viaţă şi m-am legat atât de firesc de ei şi ei de mine, încât o asemenea legătura este indestructibilă în timp şi la distanţă.

Ştiu că obstacole vor mai veni şi timpul se va scurge în aceeaşi manieră leneşă la început şi într-o goană nebună spre final. Aşa sunt anii: trec şi nu se mai întorc. Contează cu ce rămânem bun, ce învăţăm şi ce reuşim să construim din cenuşa fostelor posesiuni spirituale sau materiale, pe care le deţinusem cândva. Amintirile sunt singurele care rămân vii şi pozele sunt singurele care ne ajută să ţinem minte chipuri care nu ne mai înseninează zilele. Iubesc fotografiile! Sunt dovada faptului că cineva drag ţie a trecut cândva prin viaţa ta şi ţi-a lăsat ceva, într-un fel sau altul. Pozele rămân în timp şi ne ajută memoria să lege evenimentele unele de altele, nepermiţându-le să se piardă în ani.

Am reînceput să visez, să cred în oameni şi în sufletele bune care nu s-au pierdut în marea de suferinţă, nepăsare şi lovituri puternice. Îmi dau seama cât de puternică am devenit şi cât de mult am început să simt într-un timp relativ scurt. Oamenii au continuat să vină şi să plece. Mai mulţi au venit decât au plecat. Azi mi-am dat seama, de fapt, că sunt înconjurată de frumos, bine şi oameni care depind de mine şi pentru care nu trebuie să renunţ, datorită cărora îmi dau seama de importanta mea în viaţa altora şi învăţ să mă iubesc.

Oameni frumoşi, vă mulţumesc, din suflet, pentru minunatele mesaje pe care mi le trimiteţi, pentru faptul că îmi reamintiţi că sunt un om iubit şi că trebuie să am grijă de sufletul meu pentru ca, mai apoi, să am grijă de sufletele voastre. Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru modul în care m-aţi făcut şi mă faceţi să mă simt. Azi, după mult timp aproape ca şi cum s-ar fi întâmplat într-o altă viaţă, am plâns de fericire şi m-am bucurat să fiu OM. Cu toate calităţile şi defectele pe care omul le are.