Amintiri din copilărie

Fiind deja toamna, anotimp pe care îl îndrăgesc şi în care îmi place să mă cufund sub o pătură pufoasă cu o cană de ceai aburindă şi o carte bună şi să las ploaia să-mi bată în geam, liniştită şi liniştindu-mă. Trecerea aceasta treptată de la cald la frig este îmbucurătoare. Ce facem, în schimb, în momentul în care trecem de la călduri tropicale la frig năprasnic?
Intrăm în visare, sau cel puţin mie mi se întâmplă. Întotdeauna am asociat frigul cu zilele dinaintea sărbătorilor de iarnă. Inevitabil merg cu gândul spre acele momente odată cu prima zi friguroasă de toamnă. Ca şi cum aş dori să aduc mai repede iarna. Mă văd deja într-o zi de iarnă, în care ninsoarea să acopere tainic pământul. Întotdeauna sunt mai copil iarna şi visez la vinul fiert cu mere făcut de tată, la cozonacii aburinzi ai mamei din care mirosul de unt răzbate îmbătător şi la proaspăta pâine coaptă în casă, a bunicii.
De fapt, nu îmi e dor de sărbătorile de iarnă, atunci când îmi amintesc de mâinile celor două cele mai importante femei din viaţa mea, frământând coca pentru cozonaci, pâine caldă, cornuleţe şi câte şi mai câte minunăţii care încep cu un baton de unt auriu din care răzbate mirosul de lapte şi parcă ai vrea să ştii cum e iarnă la munte, măcar pentru câteva momente. Nu îmi e dor de sărbătorile copilăriei pentru ceea ce aduceau ele copiilor, jucării, dulciuri sau bani. Nici nu cred că au contat, vreodată, pentru mine aceste detalii ce fac sărbătorile mai altfel pentru fiecare copil.
De fapt, îmi e dor de sărbătorile de iarna pentru tot ceea ce îmi aducea în inimă. Momentul în care părinţii mei erau acasă, momentul împodobirii bradului, momentul în care am făcut prima prăjitura cu mama mea sau i-am tăiat maioneza bunicii pentru că eram prea mică pentru a şti că nu e de joacă. Mirosul de unt şi copt al mamei mele în noaptea de ajun când mă acoperea şi mă sărută pe frunte sau răsuflarea tatălui meu în dimineaţa de crăciun când mânca cu poftă o felie de pâine cu unt pe care presăra sare. Cred că acesta era ritualul nostru în perioada sărbătorilor. Provizoriu, pentru că nu ne permitea timpul să luăm prea multe mese în familie. Acum nici timpul şi nici distanţă nu ne mai rabdă şi tare aş mai vrea să fiu copil şi să îi am lângă mine seara de seară.
Dar timpurile se schimbă, oamenii cresc şi pleacă. Fie că mă gândesc la uncheşul şi mătuşa de la Suceava şi la celebrele poale în brâu, făcute tot cu unt şi brânză proaspătă de oaie, în care îmi afundam dinţii fără să le las să se răcească prea mult, sau că mă gândesc la mama şi bunica în aceeaşi bucătărie frământând aluatul moale ce se va odihni pe un pervaz, deasupra caloriferului pe care aşezasem coji de portocale, până când va fi destul de bun pentru a crea formă de pâine sau cozonac nu pot să nu îmi închipui o mică eu ştirba şi cum un zâmbet cât o lună mare şi rotundă şi de cât de bine era să-i ai pe toţi în preajmă.
Nu mai ştiu cum arată sărbătorile de iarnă în familie. Unii dintre noi au plecat din ţară, alţii s-au mutat din oraş şi nu mai bat drumul până la casele din care, în urmă cu ceva ani, răzbăteau colinde şi râsete de oameni fericiţi. Alţii s-au dus să facă poale în brâu pentru îngeri şi să-i bucure şi pe ei cu reţetele bucovinene pe care le-au învăţat din moşi strămoşi. Şi oricât s-ar zice că timpul trece şi uiţi, chiar dacă unele amintiri dor şi tânjeşti la momente şi oameni de care nu mai ai cum să dai, sper să nu uit niciodată zilele în care sărbătorile erau sărbători, oamenii dragi erau aproape şi nevoia, bătrâneţea sau boala nu îi împiedicau să fie într-o singură casa zeci de suflete frumoase.
Mulţumesc pentru provocare celor de la Kerrygold şi BlogalInitiative care mi-au dat curajul de a-mi reaminti, cu drag şi dor, de copilăria în care timpul răbda oamenii şi eram cu toţii sub acelaşi cer.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest