Întotdeauna mi-a plăcut aerul curat de iarnă. Am adorat mireasma aerului curat ce se revarsă odată cu primii fulgi de nea peste oraşul agitat şi plin de poluare. Pe fundal se aud acorduri de pian. Richard Clayderman mângâie tandru clapele albe şi negre ale pianului. De multe ori am scris articole întregi pe muzica sa şi cel mai probabil, îl voi aduce cu mine în scrieri şi în anul care vine.
Am ajuns la concluzia, fericită, că acest an a fost cu mult mai bun decât precedentul şi că m-am schimbat mai mult în bine. Am avut mai multe ocazii de a fi fericită. Am ales să nu mai las oportunităţile să treacă pe lângă mine şi să profit de absolut orice prilej pentru a face ceea ce îmi place. S-au întâmplat multe în viaţa mea şi s-au schimbat şi mai multe în sufletul meu. Mă văd zâmbind mai des şi mă surprind şi mai des râzând din toată inima înconjurată de oameni frumoşi. Da, am descoperit şi redescoperit oameni frumoşi în acest an. Oameni cu sufletele pline de iubire mi-au poposit în viaţă şi m-am legat atât de firesc de ei şi ei de mine, încât o asemenea legătura este indestructibilă în timp şi la distanţă.
Adevărata fericire, stă în lucrurile mărunte care ne taie respiraţia, care ne fac să apreciem oamenii din jurul nostru şi lucrurile care ne învaţă să ne bucurăm de ceea ce contează cu adevărat. Cu toţii suntem ocupaţi să alergăm după fericire. Deşi ne-o dorim cu ardoare, facem totul pentru a o îndepărta. Paradoxal, nu? Este ca şi cum ai ateriza în nisipul mişcător. Cu cât te agiţi mai tare, cu atât mai rău te afunzi. Fericirea cere timp, simplitate şi aşteptare, pentru a-ţi poposi pe umăr şi a te urma în viaţă. Fericirea stă în oameni buni şi frumoşi care ne fac viaţa mai bună, în fiecare anotimp ce ne dă răgazul de a mai visa, ori în fiecare pasiune care ne însoţeşte prin viaţă.
Bucureştiul este atât de liniştit noaptea. Atât de plin de lumină şi pace când oamenii sunt în casele lor, ascunşi de frig făcând te miri ce. Residence Hotels sunt poziţionate strategic, parcă, pentru a oferi priveliştile uimitoare care te pun pe gânduri. Încă port un halat alb pufos strâns puţin cam tare la brâu. Duşul încă se aude şi eu nu m-am mişcat de lângă fereastră deşi o rochie neagră suficient de lungă pentru a fi decenta şi îndeajuns de scurtă cât să nu mă incomodeze mă aşteaptă liniştită pe pat. Pantofii îi am deja în picioare. Îmi place senzaţia pe care mi-o oferă, postura şi mă simt ceva mai frumoasă decât mă aşteptam. Uşa se deschide, încă sunt visătoare când două mâini mă îmbrăţişează şi un sărut îmi este aşternut pe obraz. Ar trebui să mă pregătesc pentru că în mai puţin de jumătate de oră suntem aşteptaţi într-un restaurant cu specific mediteranean din Bucuresti.
A fost ideea amândurora să scăpăm din oraşul care, uneori, ne sugrumă pe amândoi. Aşadar, când un cuplu de prieteni din capitală ne-au invitat în vizită, am acceptat să ne petrecem weekendul departe de casă. Şi ei erau în vacanţă în ţară şi voiau să se rupă, totuşi, de familia care le cerea, constant, o dată a nunţii. Cred că de la o anumită vârstă presiunile astea sunt de aşteptat dar copleşitoare, în acelaşi timp. Dacă în jurul tău toţi cei de vârsta ta se căsătoresc şi au copii, presiunea devine de-a dreptul sufocantă. Cam la toate astea mă gândeam, mecanic, cât mă îmbrăcam şi nu am realizat nici când am ieşit pe uşă şi nici când am ajuns la locaţie. Totul era bine pus la punct, eleganţă şi simplitate în acelaşi loc şi ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, un pianist m-a trezit din visare cu primele acorduri. Am păşit timid, strângându-i puţin cam prea tare mana prietenului meu, spre masa frumos decorată care ne aştepta. Un trandafir albastru era aşezat pe farfuria mea, alături de o bucăţică de ciocolată neagră. Aşadar băieţii puseseră ceva la cale pentru că şi eu şi prietena mea ne uităm şocate una la alta şi apoi recunoscătoare la prietenii noştri.
Am ales vinul preferat al tuturor, sauvignon blanc şi eu l-am asortat cu o porţie de Spaghette Primavera care se îmbinau perfect şi îmi gâdilau papilele gustative. Deşertul, tort de ciocolată, a fost preferatul tuturor. Atmosfera era intimă, plăcută şi în aer plutea o senzaţie de bine, de linişte şi bucurie. Am râs mult, am glumit şi am povestit câte în luna şi în stele despre ce ni se mai întâmplase de-a lungul timpului. Era genul acela de cină necesară pentru a-ţi reîncărca bateriile şi a înţelege că prieteniile, chiar dacă sunt păstrate la distanţă şi nu reuşeşti să vorbeşti cu ceilalţi des, cum o făceai cândva, maturitatea pe care aţi dezvoltat-o cu toţii de-a lungul anilor este cea care v-a făcut oamenii care sunteţi şi v-au adus alături de cei la care visaserăţi împreună de când vă ştiaţi. Nicio tăcere stânjenitoare, nicio glumă deplasată, nicio răutate vădită sau neintenţionată. Exact ceea ce aveam nevoie pentru a şti că viaţa mea se aşeză. Cea mai bună prietenă alături de perechea sa şi iubitul meu care era el însuşi şi minunat în felul său.
Ne-am luat la revedere, urmând să ne revedem a doua zi înainte de plecarea noastră către casă şi a lor către aeroport şi ţara care îi găzduise în ultimii ani. Melancolici, puţin precauţi pentru a nu lăsa lacrimile să-şi arate colţii dar fericiţi pentru tot ceea ce ne amintiserăm şi toate câte se întâmplaseră în acea seară. Mergeam mana în mână cu omul care mă cunoştea cel mai bine şi căruia nu îi era teamă să îmi înlăture demonii şi aşa am continuat până în camera de hotel care ne menţinea în mijlocul lumii şi totuşi departe de ea. Am adormit îmbrăţişaţi în tip ce sub Arcul de Triumf o maşină oprea pentru a coborî doi oameni. Un buchet de flori a apărut de nicăieri şi în secunda următoare el se pleca pentru a-i cere mâna celei pe care o iubea. Ea izbucneşte în lacrimi şi strigă un Da, din toată inima. Îi fusese prea teamă de reacţia ei în restaurant dar nu mai voia să aştepte, aşa că pe drum luase o hotărâre care avea să schimbe viaţa multor oameni. Noi ne-am cufundat în visare îmbrăţişaţi în timp ce ei încă se sărutau sub luminile Micului Paris.
Articol scris în cadrul competiţiei SuperBlog.
No Comments