Prima mea pereche de blugi

Ţi s-a întâmplat, vreodată, să îţi doreşti ceva cu ardoare dar să ştii că nu poate fi al tău? Ai văzut, într-o zi, o pereche de pantalonifantastici şi ţi-ai promis că, într-o zi, vor fi ai tăi sau erai singura fată care nu avea o pereche de blugi evazaţi atunci când moda aceasta era în floare? Pentru că eu am prins ceva din vremea în care prietenii din copilărie care aveau blugi îi primeau de la rudele din străinătate sau pentru că părinţii lor îşi permiteau. Oricum era, aceştia sfidau garderoba celorlalţi.
Sunt sigură că am păţit-o cu toţii şi cu siguranţă am făcut tot posibilul să avem ceea ce ne dorim. Uneori a fost mai uşor, alteori mai greu sau imposibil. Neputinţa sau reuşita au lăsat ceva în sufletele noastre, cu siguranţă. Fie ne-am zbătut mai mult şi am fost mai determinaţi să obţinem ceea ce vrem, fie ne-am mulţumit cu puţinul şi ne-am resemnat în fata ideii că unele lucruri nu pot fi obţinute.
Îmi amintesc, la un moment dat, în copilăria mea că pusesem ochii pe o rochiţă înflorată, fantastică, dar pe care nu mi-o permiteam. Nici părinţii mei nu şi-o permiteau. Cumva am reuşit să o primesc, cadou, de la bunicul meu dar ceva s-a declanşat în mintea mea şi am ştiut, cumva, că părinţii mei nu îşi permit multe pentru mine, că trebuie să muncesc pentru tot ceea ce am şi că nimeni şi nimic nu mă va propulsa pe o treaptă superioară atât timp cât nu muncesc, cât nu învăţ şi cât nu mă dovedesc suficient de merituoasă pentru un lucru.
Aşa am păţit undeva pe la 11 ani când nu prea ştiam eu cum să îmi câştig bănuţii, dar pusesem ochii pe o minunăţie de jeanşi absolut adorabili pe care mi-am promis că o să mi-i permit, într-un fel sau altul. Nu ar fi trebuit să fie greu, erau într-un magazin second hand dar bine îngrijiţi şi aveau şi etichetă, ceea ce le dădea un plus, gândeam eu la acea vreme. Aşadar, în momentul în care o prietenă, vecina de bloc, mi-a spus că are o prezentare de produse cosmetice la ea acasă am zis că sunt interesată. Era cu un an mai mare decât mine şi vindea cosmetice, ceea ce mi s-a părut un mod de a strânge ceva bănuţi şi de a-mi putea cumpăra ceea ce îmi doream. Nu mă machiam, nici măcar nu ştiam ce este un dermatograf dar am vrut să încerc şi mama mea nu a avut nimic împotrivă, cât aveam grijă.
Aşa am ajuns la 11 ani să îmi iau, din bănuţii mei, o pereche de jeanşi din denim absolut fantastici şi un parfum. În prima lună strânsesem suficienţi bănuţi pentru a-mi cumpăra acei pantaloni care mă cuceriseră. Cel mai important, pentru mine, a fost faptul că am muncit pentru ceea ce mi-am dorit, satisfacţia aceea de a nu fi cerut cuiva ceva şi de a fi reuşit, cu toate acestea, să intri posesia a ceea ce vrei să ai.
Cred că am purtat acei blugi câţiva anişori buni. Ştiu asta pentru că se tocaseră la bază, se decoloraseră într-un mod ciudat şi se rupseseră undeva la genunchi. Nici nu erau de bună calitate, costaseră destul de puţin dar îi purtasem până la epuizare. Eram atât de mândră şi atât de dornică să îi păstrez cât mai mult încât, la un moment dat, ca să nu mă fac de râs pe stradă pentru că purtam blugi atât de rupţi şi atât de uzaţi şi pentru că venea vara, mama mea se hotărâse să facă ceva. Nici nu o lăsa inima să mi-i arunce şi nici nu putea să îmi spună cât de jalnic arătam îmbrăcată în ei. Dar mi i-a tăiat, le-a făcut tiv şi a cusut câteva insigne amuzante şi aveam o pereche nouă de pantaloni scurţi pentru vară.
I-am mai purtat vreo doi ani după această retuşare dar începeam să cresc şi deja nu mai puteam alege mare lucru din bucăţica de petic care deveniseră blugii aceia vechi şi ponosiţi. Dar, cu toate aceste peripeţii, am rămas cu gustul acela dulceag al reuşitei, al muncii răsplătite şi al dorinţei de a face mai multe, pentru tine, fără ajutorul celorlalţi. Aşa am învăţat să nu am datorii faţă de nimeni, că sunt, totuşi, oameni care te pot susţine doar pentru simplul fapt că ei cred în tine şi nu cer nimic înapoi, că poţi ajuta şi alţi oameni ca tine să crească fără să te abaţi de la drumul tău şi că orice are o rezolvare, într-un fel sau altul.
Mă bucur că am putut să îmi spun una dintre poveştile de viaţă în cadrul competiţiei SuperBlog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest