Profesionale

O poveste despre super oameni

Aceasta este o poveste cu super oameni pe care îi avem în jurul nostru şi cărora, uneori, ar trebui să le acceptăm ajutorul care vine la momentul potrivit.

Fiecare zi este mai frumoasă şi mai senină odată ce ai început, de dimineaţă, cu o cafea îmbietoare şi energizantă, o vorbă bună sau un mesaj de mulţumire sau care să îţi amintească de faptul că sunt oameni care se gândesc la tine şi soarele cald ce mângâie grijuliu chipuri somnoroase. Şi uite că am reuşit, din prima frază, să îmi declar pasiunea pentru cafea şi munca mea. Întotdeauna mi-a plăcut dexteritatea omului care reuşeşte să facă din prepararea cafelei o adevărată artă şi l-am iubit pentru toată pasiunea pe care o pune în munca sa. Îmi aminteşte de mine sau eu empatizez cu el.

Mă întrebam cum poate cafeaua să ne pună în mişcare cu atât de multă uşurinţă, de fiecare dată. Personal, nu îmi pot începe dimineaţa fără o cafea şi dacă nu am timp să o beau acasă îmi place să ajung la birou, să mă strecor în mica bucătărie tapetată în albastru montan şi să îmi prepar o cafea la birou pentru a-mi lua sursa de energie necesară, mai ales pentru că acum am la îndemâna posibilitatea de a-mi prepara cafeaua la birou. Uram drumurile prin caniculă, frig sau ploaie până la magazinul din colţ ca să iau o cafea fără viaţă, doar, doar nu îmi va fi somn. Apă și cafea, combinaţia care nu poate lipsi din rutina mea zilnică. Cumva sunt dependentă de amândouă şi nu ştiu cum aş putea funcţiona fără ele.

Sunt persoana deadline-urilor, fără doar şi poate. Îmi pun la punct toate elementele necesare pentru orice proiect nou. De la birocraţie, fişe de proiect, materiale de papetărie, întâlniri clare cu fiecare colaborator, împărţirea sarcinilor şi lucrul efectiv. Pur şi simplu este un ritual de la care nu mă pot abate pentru nimic în lume. Cel puţin asta s-a întâmplat abia după ce am avut un început dezastruos cu primul proiect. Mă încăpăţânasem să fac totul singură, să pun la punct fiecare detaliu şi să mă asigur că nimic nu este uitat. Listele nu mă mai ajutau demult pentru că le rătăcisem prin mormanul de alte hârtii. Aveam o echipă tânăra în spate, capabilă şi plină de viaţă. Îmi place să lucrez în echipa dar cred că îmi doream să ştie că se pot baza pe mine, omiţând ca şi eu mă pot baza pe ei.

La şedinţa cu primul colaborator nu era nimic gata. Masa era goală, omul era deshidratat din cauza caniculei din mijlocul lunii iulie şi eu omisesem să aduc sticle de apă şi cafea. Nu ştiu ce fusese în capul meu. Un domn se mişca tacticos undeva în spatele uşii de sticlă ce despărţea zona de birouri de sala de şedinţe. Încerca să intre şi eu nu ştiam de ce. Logoul La Fântâna stătea scris strategic pe ecusonul cu numele său. Colaboratorul îşi slăbea cravată şi respira greu din cauza lipsei de apă. Mi-am cerut scuze şi am ieşit spre zona de birouri iar domnul Dan a păşit elegant pe lângă mine purtând un dozator de apă cu dânsul. Din biroul său, Alexandra, asistenta mea, îmi arăta semne de “Totul este în regulă” şi “Succes”. Cum de nu îmi trecuse prin cap să am încredere în echipa mea? Cât de naivă şi egoistă putusem să fiu?

Am mimat un mulţumesc zâmbind către domnul care lucra in stânga mea iar acesta a dat aprobator din cap, spunându-mi că datele sale sunt la colega mea pentru următoarele colaborări. Alexandra şi-a făcut loc în sala de şedinţe cu o tavă pe care tronau ceşti de cafea, zahăr şi lapte iar din spatele său managerul de proiect zâmbea, complice, ducând dosarele bine puse la punct. Le-am strâns mâinile încântată şi recunoscătoare pentru susţinere şi ajutor.  Nu cred că am văzut om mai încântat după ce a băut primul pahar de apă aşa cum mi-am văzut colaboratorul în acea zi. Acum este cel mai vechi asociat şi unul dintre cei mai dragi prieteni. El mi-a dat încredere şi mi-a luat toată tensiunea acumulată în acea perioadă confesându-şi prima astfel de şedinţă. Părea că eu avusesem mai mulţi supereroi decât avusese el şi am zâmbit complice.

Uneori uităm, pur şi simplu, că suntem oameni şi oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a schimba ceva. Am învăţat, pe propria piele că refuzând să cer ajutor pierd oportunităţi importante şi ştiu că nu e vorba de a dovedi cuiva ceva, ci de a şti ce este mai bine pentru cei din jurul meu şi pentru mine.

Articol scris pentru prima probă a competiţiei Spring SuperBlog.

 

Partajează asta:

You Might Also Like

7 Comments

Leave a Reply