Personale

O poveste pufoasă din copilărie

O poveste pufoasă din copilărie

În piesa All the little lights, Passenger vorbeşte despre faptul că ne naştem cu milioane de luminiţe în noi dar care se sting, treptat. Nu cred că are vreo legătură cu plata curentului, lipsa bateriilor sau a becurilor de calitate, chiar dacă haterii ar putea spune că suntem în România. El spune că luminiţele din noi se sting şi ne lasă în beznă pentru că apar momente în viaţă când veştile neplăcute pe care le primim, minciunile, micile greşeli sau pasi dezamăgitori ne fac să pierdem acea lumină care răzbate din fiecare dintre noi.

Şi dacă luminiţele reprezintă tot ceea ce e bun în noi şi momentele de cumpănă reprezintă întunecarea, treptată, a fiecăruia dintre noi ce se întâmplă atunci când primim veşti bune, reuşim în viaţă sau descoperim iubirea? Cred că aceste momente sunt, de fapt, cele mai importante din viaţa unui om. Fiecare experienţă pe care o trăim ne învaţă ceva dar experienţele frumoase ne dau speranţă şi poftă de viaţă. Şi atunci îmi închipui o experienţă plăcută ca fiind cea mai pufoasă experienţă trăită până atunci. Nu contează că va veni o alta dar până la acel moment experienţa dă un nou curs vieţii mele. Cumva le aseamăn cu puful de păpădie pe care îl suflam când eram mică şi care dispărea în zare. Apoi, de la un alt colţ al lumii un alt copil făcea acelaşi lucru şi puful acela ajungea la mine. Îl prindeam, îmi puneam o dorinţă, suflam peste el şi îl ascundeam în sân. Probabil şi celălalt copil făcea acelaşi ritual.

O poveste pufoasă din copilărie

Mi-e dor, de atât de multe ori şi mă cuprinde melancolia când privesc pozele vechi din care îmi zâmbeşte un chip timid, cu dinţii lipsă care suflă baloane de săpun sau se aruncă în covoarele de frunze multicolore ale toamnei ca şi cum s-ar lăsa să plutească pe un nor pufos undeva deasupra capetelor altor oameni doar ca să se uite, amuzată, la ce se întâmplă în jur şi atât de iresponsabila cât să îşi lase părinţii să o caute, dar nu suficient cât să apară de te miri unde strigând un “bau”. Trăieşte cea mai frumoasă experienţă a vieţii şi nu se opreşte niciodată din zâmbit, vorbit, căutarea continuă a secretelor, povestirea propriei vieţi altora sau din mâncat, pe furiş, câte un codru de pâine cu brânză doar, doar, va mai rămâne la joacă şi părinţii nu o vor striga să vină în casă.

Şi îmi amintesc şi azi cum am furat din balcon căţelul puricos al unei vecine. Îl ţinea acolo de ceva timp ca să îl poată duce la ţară. În parcarea de lângă bloc era dacia veche, roşie, a unui vecin. Nu o închidea niciodată. “Cine să fure o dacie veche?” zicea el. Şi ştiam că vecina ne văzuse  şi era doar o chestiune de minute să afle şi părinţii mei.. Ştiam şi eu că nu e bine ce am făcut. Pe lângă faptul că acel căţel era plin de purici, ce făcusem eu era furt şi aşa ceva nu ar fi iertat ai mei. M-am închis, aşadar, cu verişoara mea în dacia roşie şi cu căţelul după noi. Până seara târziu ne-au căutat părinţii şi nu au dat de noi. Atunci nu ştiam nici de foame şi nici de sete iar căţelul era o mică pufoşenie pe care puteai să o mângâi şi cu care să te joci ore întregi.

O poveste pufoasă din copilărie

Până la urmă, totuşi, ne-am făcut apariţia în faţa blocului unde ne-au întâmpinat părinţii şi toţi vecinii. Eram murdare şi ciufulite din cap până în picioare. Toţi erau uşuraţi dar şi amuzaţi. Mi-am luat câteva peste fund în casa de la tata şi o baie cu “buretele de sârmă” ca la carte de la mama doar, doar, scap de mâncărime şi murdărie. Mă simţeam ca un tricou devenit negru din alb pe care maşina de spălat îl tot învârte în toate direcţiile. Dar pufoşenia aceea maronie a meritat tot chinul, mai ales că a doua zi vecina l-a dus la ţară.

Azi nu mă trezi, te rog! Lasă-mă să-mi visez povestea! Lasă-mă ca pentru o zi întreagă să fac parte, cu totul, din visul meu. Lasă-mă să dorm pe iarba udată de roua cristalină a dimineţii, după o noapte petrecută în compania stelelor şi a lunii strălucitoare ce mă acoperă cu lumina sa! Lasă-mă să visez la basmele pe care bunica mi le citea înainte de culcare! Lasă-mă să îmi imaginez că prinţul meu pe cal alb părăseşte povestea şi vine să mă salveze, aşa cum mi-a promis bunelul într-o zi de duminică, când m-am trezit şi i-am povestit visul meu cu prinţi şi prinţese. Asta am crezut până în clipa în care, de pe vaporul viselor, copilăria mea a ales, cel puţin fizic, să-şi ia la revedere pentru a-mi permite să cresc.

Şi nu mai cred în prinţi care salvează prinţese ci în prinţese care nu sunt naive şi nu se lasă pe mâna căpcăunilor. Cred în prinţi care le sunt cei mai buni prieteni şi care, peste ani, le vor ajuta să îţi îndeplinească visurile cum şi ele îi vor ajuta pe ei să cucerească lumi îndepărtate. Şi cred tot mai mult în lumea copiilor care nu vor să crească dar care, deşi au o vârstă înaintată, nu uită să fie copii, să facă tot felul de năzbâtii, glume vechi, să se furişeze din casă noaptea doar pentru a vorbi cu luna sau să se caţere în copaci doar pentru a gusta cele mai verzi şi acrişoare mere din tot regatul.

O poveste pufoasă din copilărie

Articol scris pentru a doua probă a competiţiei Spring SuperBlog.

Partajează asta:

You Might Also Like

5 Comments

Leave a Reply