Azi am găsit, din întâmplare, un pui de păpădie. Era mic şi dintr-odată mi-a venit dor de copilărie. M-am aplecat şi l-am studiat preţ de câteva minute. Realizam că nu este singur, ci înconjurat de zeci de alte păpădii, la fel de mici şi gata să zboare. Atunci mi-am dat seama că, deşi încă am suflet de copil, am uitat să mai dansez prin marea cu puf de păpădie sau balonaşe de săpun jucăuşe în bătaia vântului. Oare când am crescut şi când am uitat cu adevărat de probleme ultima oară? Mi-e dor să adorm prin cine ştie ce locuri, din cauza oboselii de peste zi, ca dimineaţa să mă trezesc în patul meu. Întotdeauna am considerat acest lucru magic. Mereu m-am întrebat ce spiriduş misterios mă adună, în fiecare seară, pentru ca dimineaţa să mă trezesc în pătuţul meu plin de jucării de plus, deasupra tavanului înţesat de fluturi?
Mămico, nu ştiu dacă am reuşit să-ţi mulţumesc, vreodată, pentru fiecare noapte în care lăsai veioza aprinsă şi rămâneai trează până intrăm în lumea viselor senine, urmărindu-mi, atentă, fiecare mişcare pentru a şti că am ajuns. Apoi, stingeai lumina şi mergeai şi dumneata, în sfârşit la somn. Indiferent cât de târziu sau obosită ai fi fost, ritualul se repeta seară de seară. Pentru acest fapt mereu îmi apăreai în vise ca o zână bună care ajuta fetiţa timidă, în lupta cu demonii nopţii.
Tăticule, îţi mulţumesc din suflet pentru că aveai grijă să-mi laşi, înainte de culcare, combina pornită şi casetele, pline de melodii minunate, îmi alinau somnul şi-i dădeau dulceaţă, pentru fiecare placă ce spunea în fiecare seară câte o poveste, atunci când erai plecat toată săptămâna pentru a ne fi mai bine. Îmi lipsea vocea ta şi săruturile pe frunte însă am învăţat, devreme, că unii oameni nu se au decât unii pe alţii iar pentru toate celelalte era nevoie de multă muncă şi plecări dese.
Vă mulţumesc pentru faptul că niciodată nu m-aţi răsfăţat! Pentru că m-aţi învăţat să fiu politicoasă şi răbdătoare. Pentru că m-aţi învăţat că prin muncă opţii tot ceea ce-ţi doreşti şi că nu-i o ruşine să lucrezi. A fost dureros, mai mult pentru voi decât pentru mine, să nu-mi oferiţi, întotdeauna, ceea ce aveau alţii. Am înţeles aceste fapte şi nu am cerut mai mult decât mi se putea oferi. Ştiu că ştiaţi aceste lucruri, dar vă durea la fel de tare să vedeţi că mă maturizez devreme şi învăţ că nu toţi obţinem pe tavă totul. Nici nu ştiţi cât bine mi-aţi făcut astfel! Sărut mâna pentru tot
Dar am fost un copil fericit! Am fost un copil cu adevărat fericit. Am fost genul acela de copil care trezea jumătate dintre vecini, dimineaţa, doar datorită faptului că stabilise cu prietenii să se întâlnească pentru un nou joc, la primele ore ale zilei. Doamne, ce frumos sunau vocile noastre piţigăiate când se strigau toate numele copiilor din jurul blocului dis de dimineaţă. Şi acum, când mă întâlnesc cu vecinii, aceştia îşi amintesc cât de mică eram şi cum le ştiam eu pe toate, înaintea tuturor şi că eram cea mai vorbăreaţă. De atunci ştiaţi că voi reuşi, într-un fel sau altul, să îi ajut şi pe alţii, să dau voce gândurilor oamenilor şi să le alin sufletele. De aceea zâmbeaţi în loc să mă certaţi.
Mi-e frică să dorm, uneori, mai ales în zilele în care copilul din mine îmi mai aduce în faţa ochilor câte o amintire cu mine de demult. Cum aş putea să dorm? Mi-e teamă să nu strivesc visurile unui copil naiv care credea că va ajunge mare şi va cuceri lumea cu un zâmbet cald şi cu un dinte sau doi, lipsă. Mi-e teamă să nu-ţi strivesc visele, copilule dragă. Zbuciumul şi problemele zilnice ale vieţii de adult mă împiedică de mult prea mult timp să mai visez. Nici nu-mi amintesc când am avut ultima dată un vis, de orice fel, sau când am strigat-o ultima dată pe mămica pentru că Bau Bau îmi vizita visele. Nu pot uita cum mama era mereu acolo când mi se întâmpla ceva rău. De ce nu este totul simplu? De ce nu pot alerga la mama, să mă plâng ei şi ea să alunge toţi „oamenii răi” care nu-mi dau pace? De fapt, „te spun mamei” era cea mai de temut ameninţare în copilărie. Nimeni nu avea curajul de a contesta grija maternă a unei femei al cărei copil a fugit plângând la ea, nemulţumit că prietenul nu vrea să-i dea înapoi mingea.
Unde eşti mămico acum? De ce nu mă mai poţi apăra de oamenii care nu vor să înţeleagă că un suflet de copil nu trebuie călcat în picioare? Încă îmi spui, aşa cum ştii doar tu “Off, puiule, eşti mare acum! Trebuie să-ţi iei viaţa în propriile mâini şi să mergi mai departe. Aminteşte-ţi, un şut în fund, un pas în faţă. Dar nu te lăsa călcat în picioare! Întoarce obrazul, de nenumărate ori dar niciodată să nu pleci capul în faţa oamenilor care îţi fac rău şi nici nu le permite să îţi dărâme visurile. Chiar dacă iubeşti un om, uneori trebuie să pleci, să faci ordine în viaţa ta şi să îţi urmezi drumul în viaţă. Asta presupune cunoaşterea unor oameni noi.” Şi câtă dreptate aveai. Şi cât de naivă am fost să cred că binele, uneori, învinge răul şi zmeii sunt doar în poveşti iar căpcăunii pot dispărea învinşi de un om mic dar curajos.
Când am crescut oare? Când am început să nu mai fiu copil? Oare eu am gonit copilăria sau doar era vremea să-mi dea voie să cresc, ca ea să poată pleca să crească alt copil? Cred că am crescut odată cu prima dezamăgire. Sau, dacă mă gândesc mai bine, am crescut mare odată cu naşterea surorii mele, de care urma să am grijă pentru că părinţii lucrau. De fapt, cred că am început să cresc odată cu primul gând pus pe foaie şi prima tentativă a unui om mare de a mă doborî. Dar… dacă, de fapt, nu am crescut niciodată mare? Dacă încă sunt un copil prins într-un trup de adult? Păi, de fapt, chiar acest lucru îl reprezint. Sunt un copil prins într-un trup de om mare. Şi cunosc atât de mulţi alţi copii prinsi în oameni mari care au refuzat să crească. De ce să fie în legea firii să creşti? Noi am ales să încălcăm această regulă. Am refuzat să creştem şi am rămas suflete pure de copii, gata oricând să se „prostească” pentru a uita de problemele de zi cu zi.
Mi s-a făcut dor de mine. Mi s-a făcut dor de copilul naiv care plângea doar când se lovea. Mergea acasa, curăta rana, îşi ştergea lacrimile şi păşea curajoasă, din nou, prin lume cu un leucoplast cu desene lipit pe un genunche, un cot, un deget sau o altă parte a corpului. Lacrimile erau altfel în copilărie. Curgeau ca şi cum trebuia să plângi, neapărat, când te loveai, fizic, pentru a te vindeca. Acum, lacrimile sunt medicamente pentru suflete. Sunt încercări de a vindeca răni interioare care, de cele mai multe ori, se încăpăţânează să rămână acolo şi să ne chinuie zile întregi. E greu să vindeci rănile sufletului. Este nevoie de timp şi răbdare, de lacrimi multe şi gânduri bune. Este nevoie de îngeri pentru a fi refăcut. Dar cine spune că nu există îngeri pe pământ, ori nu are prieteni ori nu i-a găsit pe cei potriviţi. Prietenii sunt îngeri care-şi smulg pene din aripile lor pentru a ne vindeca. De aceea rămân pe pământ. Aveam nevoie de atât de multe pene albe care să ne mângâie încât aripile lor şi-a pierdut puterea şi nu se mai pot înălţa. Aşa că rămân cu noi. Copii lângă copii. Inimi curate lângă inimi curate. Lacrimi lângă lacrimi. Zâmbete lângă zâmbete.
Mi-e dor de mine copil. Mi-e dor de viaţa fără griji. Mi-e dor când sunt supărată să fug la mama. Mi-e dor de weekend-urile în care îl aşteptăm, nerăbdătoare, pe tata să se întoarcă din deplasări, acasă. Mi-e dor ca fiecare zi să fie o sărbătoare şi timpul să treacă lent, fără să simt, fără să mă afecteze. Mi-e dor de copilărie şi de voi, acum departe. Mi-e dor să nu ştiu ce înseamnă “ţări străine”, Skype ca să ne vedem, sărbători împreună sau o casă plină de voci. Poate vor fi altfel lucrurile într-o zi… Până atunci, sau până ne vom revedea, vă mulţumesc, sărut mana şi mă plec! 
Ar trebui să le mulţumim părinţilor pentru ceea ce suntem! Eu ştiu sigur că nu aş fi fost omul de azi fără toate poveţele, sfaturile, certurile, îmbrăţişările, lacrimile sau zâmbetele pe care le am avut şi le am datorită părinţilor. Pentru că niciodată nu e totul roz şi nici eu nu am fost cel mai exemplar copil. Pentru că sunt diferenţe între generaţii, pentru că timpul trece prea repede, pentru că pur şi simplu oboseşti şi nu mai poţi să o iei de la capăt. Familia e singurul lucru pe care îl ai, indiferent câte ai sau nu ai. Folosind hashtagul #multumescparintilor şi postând apoi pe contul personal de Facebook cu tag către pagina Mulțumesc Părinților, arata-ti si tu recunostinta pentru parintii tai. Astfel puteti câștiga prin tragere la sorți premii în valoare de 500 de lei fiecare. Cine stie? Poate va puteti bucura impreuna de premii. arată-ţi şi tu recunoştinţă părinţilor tăi. Astfel puteţi câștiga prin tragere la sorți premii în valoare de 500 de lei fiecare. Cine ştie? Poate vă puteţi bucura împreună de premii.
No Comments