Ce am învăţat în primele două luni petrecute la Londra

Ce am învăţat în primele două luni petrecute la Londra? Azi se împlinesc exact două luni de când, efectiv, locuiesc în Londra. În ultimele două săptămâni am privit cu groază ştiri despre atentatele care au avut loc aici şi am aflat, de fapt, cum este senzatia aceea de a te “marca” în siguranţă pe Facebook pentru că nu ai timp să explici tuturor că nu locuieşti, de fapt, în centrul Londrei şi că eşti în siguranţă.

În două luni petrecute aici, încă nu îmi vine să cred că m-am mutat. Singurele lucruri care îmi reamintesc acest lucru sunt autobuzele acelea roşii pe care le ştim cu toţii şi engleza care răzbate în toate cotloanele, alături de zeci de alte limbi şi dialecte. Poate părea un clişeu, mulţi romani părăsesc ţara natală ca să muncească în străinătate dar este cu atât mai greu când ai fost acel copil cu părinţi plecaţi în străinătate. Nu prea ai timp, aici, să îţi fie dor pentru că asta te-ar putea da peste cap dar când nu ai un loc de muncă, timpul trece altfel şi regretele te pot năpădi. La fel cum te copleşeşte nesiguranţa, regretul, absenţa banilor, lipsa prietenilor şi grija pentru cei dragi.

Şi m-am văzut în poziţia de a pierde oferta de muncă iniţială, de a aştepta după acte cât să fiu aproape de a îmi pierde speranţa, să aflu că este mult mai greu să îţi faci cont bancar pentru salariu acum dar şi că străinii îţi sunt, de fapt, cei mai buni prieteni. Pentru că odată ajuns aici, prietenii vechi fie nu au timp pentru că muncesc 5, 6 sau 7 zile pe săptămână, fie nu vor să mai aibă tangenţe cu tine sau pur şi simplu locuiesc departe de tine. Pentru că Londra este incredibil de mare. Nu, serios, e uriaşă pentru cineva care păşeşte aici pentru întâia oară! Şi oamenii pe care abia aici îi cunoşti, prin diferite circumstanţe, sunt cei mai deschişi în a te ajuta, cu ce pot şi în măsura în care statutul le permite.

Aici mi s-a întâmplat cel mai incredibil lucru. Acel fel de experienţă pe care o vezi în videoclipurile virale de pe internet şi care ştii, cumva, că nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată. Dar minuni se întâmplă pentru că oamenii sunt creaturi complexe şi astfel m-am văzut într-o zi, temătoare şi emoţionată pentru primul interviu aici, în faţa unui trecător random care se opreşte în dreptul meu, îmi întinde un trandafir alb şi îmi spune că sunt incredibilă. Şi este acel moment în care nu poţi schiţa nimic. Şocul te cutremură, abia articulezi un mulţumesc şi tot ce poţi face este să te uiţi cum acel om se îndepărtează şi te întrebi cum se poate ca lucrurile de genul să fie reale.

Apoi am ieşit cu oameni de aici, atât europeni cât şi englezi, romani şi tot felul de alte persoane cu diferite culturi şi obiceiuri. Mi-am făcut prieteni, am cunoscut oameni veseli şi mi-am dat seama că toţi agenţii de pază pe care i-am întâlnit până acum simt nevoia să facă mişto de mine. Nu într-un sens rău, doar cât să mă ajute să mă destind înainte de interviurile pentru diferite joburi. Pentru că da, sunt oamenii pe care te poţi baza ca să te ajute să identifici managerii sau asistenţii managerilor. Pentru că oamenii par mai relaxaţi aici şi îşi permit să glumească, să râdă şi să se bucure de viaţă. Unii mai bine decât alţii.

Şi am crezut că voi vedea centrul Londrei până acum. Mi se părea un “must” pentru că toată lumea merge acolo şi nu puteam să nu mă bucur de ce are capitala de oferit. Dar nu am ajuns acolo, încă. În schimb am văzut împrejurimile Croydonului, districtul în care locuiesc, am fost la Comic Con în Londra şi am rămas impresionată de ceea ce am văzut acolo şi mi se pare că şi ediţiile din România sunt la fel de bune precum cele de aici.

Am ieşit cu englezi şi mi-am schimbat părerea despre cum ar trebui să arate o întâlnire, ce înseamnă să respecţi o femeie, cât de open minded sunt oamenii de aici şi că nu trebuie să ştii engleza la perfecţie ca să găseşti puncte comune, pasiuni comune şi glume la care poţi râde indiferent de limbă. Şi, până la urmă, am decis să încerc să construiesc ceva aici şi să învăţ mai multe, despre oamenii din jurul meu şi despre mine. Pentru că niciodată nu m-am simţit ciudată, urâtă, neînsemnată sau evitată doar pentru că nu sunt de aici. De fapt, oamenilor nici nu le pasă cum arăţi, cum te îmbraci sau ce spui. Fiecare îşi vede de treabă şi ştiu să spună “Te rog”, “Mulţumesc”, “Îmi pare rău” şi “O zi bună” mai des şi mai bine decât ştim noi.

În curând voi începe serviciul aici. Prietenii mei deja sunt amuzaţi pentru că voi lucra la McDonald’s dar cred că, într-un fel sau altul, trebuie să începi de undeva. Pentru că angajatorii vor să ai o minimă experienta aici şi puţini îţi oferă şansa să arăţi ce poţi ca new entry. Colegii sunt prietenoşi şi pe toată perioada dinaintea angajării efective m-au ajutat să ating fiecare pas. Apoi am văzut cum managerii, asistenţii managerului sau şefii de ture fac fix aceleaşi munci pe care ar trebui să le fac şi eu. Pentru că aici nu este o ruşine să faci de toate, indiferent de unde eşti şi ce poziţie ai. Aşa că mi-am văzut managerul făcând curăţenie, servind clienţii cu mine şi gătind. Aici niciun coleg, indiferent de poziţie nu este domnule, doamnă sau domnişoară dar fiecare om este tratat cu respect.

Şi nu ştiu cum să descriu întreaga experienţă aici pentru că este o bucurie incredibilă îmbinată cu dor crunt. Este nevoia de acomodare şi dorinţa de a face ceva pentru că atunci când mergi acasă în vacanţă să simţi că nu ai plecata degeaba. Este schimbare radicală îmbinată cu învăţare continuă. Este o altă lume în care oricine îşi găseşte locul şi fiecare este unic. Şi ştiu că mai am multe de făcut şi multe de învăţat. Sunt abia la început.