Grab a Sunday bite

Dacă eşti ca mine, copil născut şi crescut în anii ’90 în România postdecembristă, noţiunea de mic dejun nu ne era cunoscută decât prin prisma dimineţilor de duminică. Aceste dimineţi de duminică care, printr-o minune ciudată de aliniere a planetelor, se întâmplă să fie ziua în care toată lumea avea liber şi singură zi din săptămână când serveam acest mic dejun. Acum, nu vă închipuiţi că denumirea aceasta pompoasă deservea vreunui banchet din filmele americane cu familii perfecte şi mese pline. Micul acesta dejun era, maxim, ceva brânza adusă de vreun vecin care avea rude la ţară, posesoare de vreo vacă, cu roşii, dacă aveam noroc parizer şi ouă (după preferinţe ochiuri sau omleta) cu margarină şi gem pe pâine şi o cană cu ceai fierbinte. Asta când aveam noroc. În majoritatea timpului aveam doar câteva felii de pâine cu margarina şi gem şi nelipsita cană de ceai fierbinte. Nu ştiam noi, copiii de după comunismul românesc, de “grab a Sunday bite”, Sunday branch sau mai ştiu eu ce alte denumiri străine.

Acum, ca să fiu sinceră, aş da orice să mai am parte de o asemenea duminică în familie. Sunt singurele momente din copilăria mea în care îmi amintesc că ai mei să nu se fi certat din cauza neajunsurilor. Gustul ăla de margarina grasă şi proastă care era îndoit cu gem de prune făcut de mama în noiembrie şi cana aia de metal din care am băut ceai de toate plantele posibile nu l-aş da pentru nimic în lume. Dar nici nu mai pot retrăi acea senzaţie în anii care mi-au mai rămas de trăit pe lume.

Acum, la aproape 30 de ani (bleah), mă gândesc că, într-o zi, voi avea şansa de a fi mama şi responsabilitatea de a avea în grijă o altă fiinţă umană, alta decât eu însămi. Şi mă mai gândesc cu groază la ideea de a-i da copilului meu să mănânce margarina grasă şi proastă pe o felie de pâine. Pentru că da, copilăria mea nu m-a omorât şi nici nu îi condamn pe ai mei pentru alegerile lor. Mi-au dat ce au putut mai bun cu ce s-au priceput şi ce au învăţat de la ai lor dar, mai ales, şi-au luat lor de la gură ca să îmi dea mie, în mult prea multele dăţi când nu aveau destul.

Acum, însă, am învăţat că micul dejun este o masă importantă din zi şi că nu poţi să lucrezi şi să funcţionezi, ca om, fără un echilibru în viaţă, în alimentaţie, în decizii şi în activităţile zilnice. Ştiu că nu există cea mai importantă masă a zilei ci că toate mesele sunt importante şi, cu atât mai mult, ceea ce alegem să mâncăm la fiecare masă. De exemplu, dimineaţa, am învăţat să dau margarina aceea pe pâine înapoi amintirilor de odinioară şi să fac loc unui bol de musli cu fructe şi unt de arahide sau clătite americane cu fructe şi sirop de căpşune sau chiar şi pâine prăjită cu cremă de brânză şi ouă ochiuri. Niciodată nu voi renunţa, totuşi, la clătitele noastre pufoase unse cu unt de fistic din belşug şi puse pe o farfurie în formă de “batista”, aşa cum le făcea bunica. Fisticul a devenit noua mea obsesie în ultimii doi ani.

Ultima dată când am fost acasă, am făcut o vizita unor prieteni vechi cu care îmi este drag, mereu, să mă revăd. Aşa mi-am refăcut stocul de anul trecut de bunătăţi de acasă. Ştiu cât de multe s-au schimbat în România şi cât de instabile sunt toate şi ultimii doi ani nu au adus mai multe bucurii. Încercam să avem grijă de micii producători locali sau naţionali şi de acele idei care încă mai pot fi puse în aplicare acasă, pentru că de plecat e uşor, atunci când oportunităţile sunt tot mai rare. Eu ştiu asta, din păcate, foarte bine.

Mesajul transmis de Anca şi Alex, cei de la Sunday Bites, ca producători naţionali în Braşov, este ca toate produsele lor sunt fără zahăr, fără sare, fără conservanţi, fără alte uleiuri adăugate şi fără grăsimi hidrogenate. Unturile sunt produse acasă, sunt vegane şi gluten free. Adică fac unturile din arahide, nuci ori seminţe şi atât. De aceea, produsele lor sunt surse bogate de proteine, grăsimi sănătoase, vitamine, minerale, antioxidanţi şi fibre, dar sunt şi o combinaţie fantastică între nutritiv şi yamm.

Chiar dacă obiceiurile mele zilnice s-au schimbat, chiar dacă sunt departe de casă şi dorul mă macină, amintirile şi gustul copilăriei sunt ale mele şi nu mi se pot lua. Cumva, crescând şi învăţând mai multe despre alte ţări şi obiceiurile lor, descopăr noi gusturi, arome şi mirosuri care îmi plac şi pe care aleg să le adopt, din motive sănătoase şi din pură plăcere a gusturilor. Şi îmi place să încerc arome noi şi combinaţii cu care nu sunt obişnuită. Unele mă prind în mreje, altele sunt doar o plăcere de moment sau arome care nu se pupă cu papilele mele gustative şi la care renunţ imediat. Dar întotdeauna sunt deschisă şi curioasă pentru că niciodată nu ştii care va fi următoarea ta plăcere vinovată, sau nevinovată. Eu am descoperit untul de fistic şi sweet chilli-ul. Oare ce urmează?