Dor de limba mea

De când trăiesc şi respir printre străini, am auzit atât de multe limbi şi am observat mii de fețe diferite de a mea. De asemenea, am înţeles cât de multe cuvinte se pierd în traducerea într-o limbă diferită de a mea. Ştiaţi că există anumite cuvinte care nu se pot traduce din limba română? Acestea ar fi dor, doină, colindă şi chiar şi basm. Cum îi pot explica eu prietenului meu că dorul îmi pulsează în inimă, îmi crestează sufletul şi îmi sapă în piele? Cum să îi explic eu unui muzician englez că nu poţi exprima simţăminte profunde decât printr-o doină? În ce ţară mai există colinde în care regăsim moştenirea spirituală şi umană a tuturor generaţiilor dinaintea noastră? Cum să îi traduc eu toate acestea fără să las ceva în urmă? Cum să îi explic că un basm nu este doar o poveste ci o alăturare de legende noi şi vechi ale unui popor curajos care nu a avut timp de pauze pentru a se bucura de viaţă şi a construi mai mult. Cum să traduc în altă limbă că mi se rupe sufletul, uneori, din prea mult dor de limba mea.

Îmi amintesc prima dată când prietenul meu englez mi-a spus primul cuvânt în limba română şi pe toate celelalte care au urmat. Noi, românii, ştim cât de greu de învăţat este limba noastră. Ştim, de asemenea, cât de complexă este limba noastră, cât de multă însemnătate poate avea un cuvânt şi cât de multe înţelesuri poate avea o simplă expresie. Uneori este greu să îmi exprim sentimentele, trăirile şi să le menţin autentice. Îmi amintesc, de asemenea, cât de bucuroşi erau cei din familia mea sau prietenii mei când Scott a început să vorbească câte puţin în limba română sau când înţelegea câte o discuţie pe care nu apucasem să o traduc. Bucuria noastră, a românilor, când un străin ne vorbeşte sau înţelege limba, este atât de autentică, atât de pură şi atât de blândă fără să conteze de unde eşti, ce culoare de piele ai, la ce dumnezeu te închini sau ce preferinţe de zi cu zi ai. Totul se şterge cu buretele şi devii “unul de-al nostru“. Poate pentru că România a avut graniţele închise pentru zeci de ani, poate pentru că suntem împărţiţi peste tot prin lume, poate pentru că mulţi încă nu ştiu unde se află România sau pur şi simplu pentru că limba română sună frumos oricum ai vorbi-o, reacţiile noastre la un străin care încearcă să se exprime în limba noastră maternă sunt de nepreţuit.

Din cauza depresiei şi anxietăţii mele, am ajuns de multe ori în faţa unui terapeut. Când ajungi la terapie, este foarte greu să te deschizi. Şi odată cu deschiderea, îţi este şi mai greu să închizi totul la loc. Imaginaţi-vă cum se simte un om într-o ţară străină, care trebuie să îsi aranjeze gândurile şi sentimentele de fiecare dată când ajunge la un terapeut, un doctor, chiar şi un interviu. Cred, cu tărie, că dacă oricare dintre terapeuţii pe care i-am văzut în Marea Britanie ar fi avut căști cu traducător în limba română, un traducător instant, mi-ar fi fost mult mai uşor să îmi spun povestea şi aş fi primit mai mult ajutor. Vi s-a întâmplat vreodată să fiţi în mijlocul unei poveşti şi cineva să vă întrerupă la fiecare frază? V-aţi pierdut, vreodată, şirul gândurilor şi v-a năpădit frustrarea şi tristeţea? Vi s-au oprit vreodată lacrimile în gât pentru că v-aţi blocat din povestit la un cuvânt sau o expresie care nu venea natural? Filmul se taie atunci. Momentul trece şi poate nu veţi mai fi niciodată atât de vulnerabili precum aţi fost în acel moment. Când vine vorba de sănătate, chiar şi într-o ţară străină, fie că eşti rezident sau în vacanţă, ar trebui să ai opţiunea de a discuta cu un doctor sau un asistent medical ori chiar şi un terapeut în limba ta. Dacă personalul medical ar dispune de un aparat de tradus cu traducere instant, mult mai multe persoane ar putea primi îngrijirea necesară. Chiar dacă ştii limba perfect, chiar dacă te poţi exprima impecabil în viaţa de zi cu zi, când este stresat, supărat, în durere sau într-o situaţie foarte precară, este extrem de simplu să uiţi tot ceea ce ştiai.

Când mă gândesc la un asemenea scenariu, îmi vin în minte toate amintirile vagi pe care le am în urma unui eveniment foarte dureros, întâmplat recent și care m-a speriat teribil. Am fost vulnerabilă de foarte multe ori în viaţa mea. Am fost de-a dreptul neputincioasă sau neajutorată în alte cazuri, de asemenea. Dar nu ştii cu adevărat cât de aproape eşti de moarte, de pierderea cunoştinţei sau de un diagnostic grav până în momentul în care nu mai eşti în controlul propriului corp. În data de 24 Februarie 2025 când, probabil, unii oameni sărbătoreau Dragobetele, eu îmi pierdeam vederea în ochiul drept la muncă. De la vedere blurată la vedere în tunel şi până la lipsa completă a vederii au trecut câteva minute. Pentru că lucrez în secția de Oftalmologie a unui spital, mi-am zis că sunt doar obosită dar voi merge la colegii mei la urgenţă şi voi fi bine. Chiar glumeam, cum facem adesea noi românii in situații dificile, că nu voi muri doar dintr-atât. Nu ştiam cât de tare mă vor bântui acele glumiți. De la un coleg la altul, de la un test la altul, am început să mă simt tot mai rău. Aveam ameţeli, vederea îmi era tot mai slabă şi se mutase si la celălalt ochi, vedeam particule de sclipici oriunde mă uitam şi mă simțeam to mai slăbită șilipsită de control. Faţa începuse să îmi amorţească, pe partea dreaptă, luând-o uşor în jos până în punctul în care nu mai aveam putere să mă ţin pe picioare. La un moment dat îmi pierdeam conştiinţa la fiecare câteva secunde, apoi reveneam înapoi şi într-o fracţiune de moment eram din nou într-o altă lume.

Până am ajuns în cabinetul doctoriţei, cu care vorbeam în fiecare zi, şi care nu m-a recunoscut în primele minute, nu mai puteam vorbi clar. În acele momente nici nu mai cunoşteam limba engleză. Eram într-o altă lume, în semiconştienţă, bălmăjind cuvinte într-o română aproape perceptibilă în care mai adăugăm şi câte un cuvânt în engleza de care îmi aminteam. Am aflat, mai târziu, că nimeni nu mă înţelegea şi că serviciul de urgență era informat că voi fi adusă cu suspiciune de atac vascular cerebral. Într-o ţară străină, în care nu ai nicio problemă să mergi la muncă în fiecare zi, eu nu eram capabilă să spun ce se întâmplă cu mine . Asistentele, doctoriţa şi chiar şi prietenul meu mi-au spus în zilele ce au urmat că vorbeam o limbă pe care nu o înțelegeau, un mix de engleză cu română, probabil, dar ambele aproape articulate. Cu excepţia unei asistente românce care mă auzise pe coridor încercând să vorbesc un mix de engleză proastă îmbinată cu română cu accent puternic, nimeni nu înțelegea ce spuneam. Daca doctorii ar purta căști cu traducător sau ar avea un traducator vocal în special într-o țară în care se întâlnesc toate limbile pământului, toate dialectele lumii, câte vieți s-ar putea salva.

Am fost transportată de la spitalul unde lucram într-un spital mai mare, mai aproape de centrul Londrei, unde am avut norocul să fi fost însoţită de prietenul meu şi unde am început să mă simt puţin mai bine. Chiar şi în româna mea stâlcită, prietenul meu a putut să mă înţeleagă cât de cât şi să le dea indicaţii paramedicilor dar a doua limbă era, încă prinsă în iţele încurcate ale creierului meu care nu putea procesa nimic şi care se concentra să mă ţină în viaţă. Îmi amintesc că mi-am pierdut cunoştinţa, din nou, la un moment dat şi că m-am trezit pe un coridor printre alţi oameni bolnavi. Cineva mă întreba dacă îmi este foame sau sete, dacă vreau ceva. Voiam ceva? Nu ştiam unde sunt sau ce se întâmplă. Aveam fire peste tot, cineva îmi lua sânge, altcineva tensiunea. Eram speriată, mă panicam din nou. Stresul şi frustrarea de a nu putea articula cuvinte în limba engleză mă făceau să mă simt şi mai rău. Nicio posibilitate de traducere instant nu se vedea la orizont. Mintea mea încerca să mă aducă la normal, să mă salveze. Traducerea într-o altă limbă nu era o prioritate în acel moment. Nu pentru mintea mea acaparată de un singur ţel. Rămâi trează, nu adormi, respiră, stai cu noi. 

Migrenă cu aură. După multe teste, multă aşteptare şi mulţi doctori în faţa cărora abia reuşeam să mă exprim, am fost diagnosticată ca având migrenă cu aură. Această condiție mimează accidentul vascular cerebral şi voi fi forţată să recurg la ajutorul medicilor în viitor, dacă un asemenea eveniment se va mai repeta. Pentru că niciun medic nu poate decide dacă este o condiţie sau alta fără teste în prealabil. În astfel de momente, viteza de reacţie este crucială. Mi-am dat seama că există posibilitatea să mă aflu într-o asemenea situaţie în viitor. Nu ştiu când, nu ştiu cum va fi acea experienţă dar ştiu că se va întâmpla din nou. Poate atunci nu voi mai fi atât de norocoasă încât să fiu înconjurată de colegii mei, de a avea români în preajmă sau chiar şi pe prietenul meu. Voi fi diagnosticată greşit? Voi fi operată de urgenţă? Voi fi capabilă să vorbesc în engleză în timp ce îmi pierd cunoştinţa? Mă voi putea concentra pentru a le spune medicilor despre condiţia mea, simptome? Voi fi în stare să cer un bol înainte să îmi fie rău sau voi provoca un hazard pe coridoarele înguste şi aglomerate ale vreunui spital? Voi putea fi în control în ceea ce priveşte testele care mi se vor face?

Îmi este teamă să trec printr-un asemenea eveniment din nou. Şi îmi este şi mai teamă să trec printr-un asemenea episod singură. Într-o ţară străină, vorbind o limbă învăţată şi exersata, voi fi capabilă să spun ce mă doare şi să primesc ajutor în timp util? Nu vreau să mă las la mâna sorţii, destinului. Poate nu va fi Marea Britanie data viitoare. Poate va fi Spania, Italia, Africa de Sud sau chiar Japonia. Cum mă voi descurca atunci să le comunic condiţiile medicale cu care învăţ să trăiesc? Cum voi putea cere ajutor? Ştiu că în acele momente îmi vor fi luate lucrurile mai puţin dispozitivele electronice, precum telefonul, în cazul în care trebuie înştiinţatw familia sau prietenii. Nu îmi place sintagma englezească “Vom trece podul atunci când vom ajunge la el” însemnând că nu întotdeauna trebuie să pui un plan la punct. Uneori trebuie să te laşi dus de val. Dar eu nu ştiu dacă va exista un pod acolo peste care să trec. Aşa că m-am informat şi voi avea întotdeauna în buzunar, pe lângă telefon, un traducator instant Vasco Translator V4 un produs dezvoltat de un om care a lucrat în sistemul de sănătate, în rolul de paramedic şi a înţeles importanţa unui asemenea dispozitiv prin prisma meseriei sale. Şi acesta nu este util doar în plan medical. Acest dispozitiv este foarte util în călătoriile în afara ţării, în Europa sau în regiuni mai îndepărtate. Dispozitivul facilitează comunicarea în 82 de limbi prin traducere vocală şi 112 limbi prin traducerea unor texte scrise precum informaţii turistice sau meniuri. Poţi chiar comunica în mai multe limbi în acelaşi timp, în cazul unor seminare internaţionale, de exemplu.

În prezent, încerc să trăiesc cu acest diagnostic imprevizibil. Dar asta nu mă opreşte să fac planuri de viitor sau să vreau să văd lumea. În prezent, eu şi prietenul meu, plănuim o vacanţă mai lungă în Japonia. Şi pentru că prietenul meu a vizitat, deja, acest minunat colţ de lume în anul 2017, suntem pregătiţi pentru ceea ce vom descoperi sau redescoperi acolo. Ştim că nu toţi japonezii vorbesc limba engleză, că unele localuri nu acceptă străini şi că respectul este cel mai important. Şi pentru că eu ştiu cel mai bine cum se simte un om care nu se poate face înţeles, care trebuie să se exprime într-o altă limbă, ştiu că şi limba engleză pentru japonezi este o punte ce nu le aparţine. Multe ţări din lume folosesc engleza ca punte de legătură pentru comunicarea cu turiştii sau alte popoare. Şi poţi spune că este uşor să ajungi într-un anumit punct sau obţine produse locale dacă ceri ajutorul unui localnic. Dar cât de minunat ar fi să poţi ajunge la acel om vorbindu-i în limba sa. Câte prietenii s-ar crea, câtă deschidere spre şi mai mult suport şi câte poveşti de viaţă am afla dacă am putea să vorbim în limba acelui om. Aşa că fie că voi avea nevoie de asistenţă medicală sau de un loc bun pentru a mânca, un traducător Vasco portabil va merge cu mine peste tot prin această lume mare şi incredibil de bogată cultural.

Aveţi grijă de voi, oriunde aţi fi în lume. Cum ar spune o vorbă românească veche, “Prevenţia bună trece primejdia rea“. Şi cum sezonul călătoriilor şi vacanțelor bate la ușă deja, aveţi grijă să nu uitaţi că este uşor să laşi loc de bună ziua, să spui o vorbă bună sau să oferi un compliment cuiva, oriunde aţi merge. Suntem atât de mulţi, atât de diferiţi în vorbire, cultură, obiceiuri şi tradiţii dar atât de asemănători în suflete.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.