Am învăţat să fiu autodidact

Întotdeauna mi-a plăcut şcoala, mi-a plăcut să învăţ despre orice. Am fost educată să fiu cuminte, nu prea curioasă dar nici leneşă. Mi s-a spus constant că fără carte nu ajung nicăieri şi faptul că am crescut într-o familie cu posibilităţi financiare reduse m-a făcut să vreau să ajung să pot mai mult. Când oamenii spun că educaţia porneşte din familie, se referă la ceea ce învaţă copilul în primii ani de viaţă şi va căra cu el în anii maturităţii şi, poate, până la finalul vieţii. Eu am învăţat în primii ani de viaţă faptul că părinţii nu îmi pot fi alături pentru că trebuie să muncească ore inumane, uneori departe de casă, că nimeni nu îţi oferă nimic pe ochi frumoşi, că trebuie să am grijă de mine, că nu vreau să trăiesc cu frica ciocănitului la uşă a recuperatorilor şi că nu vreau să ajung la magazin şi să nu îmi ajungă banii pentru un coş de cumpărături minim şi decent.

De mic copil am înţeles ce înseamnă neajunsurile, ce înseamnă să ai un partener de viaţă iresponsabil, ce înseamnă să tragi cu dinţii pentru a le oferi copiilor tăi o masă caldă, cum să ţii de orice obiect de îmbrăcăminte ca de ochii din cap pentru că cine ştie când îl vei putea schimba, cum se pierd nopţi de somn din cauza grijilor, cum un om în toată firea poate tresări la auzul unui ciocănit în uşă, cum pui alimente înapoi pe raft pentru că nu ţi le permiţi sau cum pierzi ani de iubire, poveşti şi amintiri cu părinţii care lucrează prea mult pentru prea puţin şi mai ales că dacă eu nu am grijă de mine nu va avea nimeni. Aşa că am făcut tot ceea ce am putut în viaţă pentru a învăţa cât mai bine, pentru a ajunge într-un liceu bun, o facultate bună şi pentru a-mi ajuta familia cât mai mult posibil. Aşa am învăţat să fiu autodidact, să pun întrebări, să învăţ puţin din toate, să fiu curioasă, să citesc mult şi să scriu la rându-mi.

Când un copil îţi spune că nu îi place şcoala, înseamnă că nu îi plac profesorii şi/sau materiile predate. Mie nu mi-a plăcut învăţătoarea mea. Era violentă şi ne făcea de râs în faţa colegilor când arătam iniţiativă sau creativitate. Mi-a fost frică să merg la şcoală mulţi ani. Îmi era frică să nu fiu arătată cu degetul, să fiu batjocorită de copiii cu mai mulţi bani decât mine, să fiu bătută şi să mi se ia în derâdere creativitate pentru că nu chiuleam cu clasa. În clasa a treia am scris o poezie pentru mama mea, pentru 8 Martie. Nu aveam ce altceva să îi ofer frumos dar ştiam că vreau să îi aduc o bucurie. I-am arătat poezia învăţătoarei mele, înainte de a o citi mamei, în speranţa că voi primi o părere şi un sfat. Mi-a spus că sunt o mincinoasă, că poezia este copiată şi a arătat-o în faţa întregii clase care a râs de mine mult timp după acel incident. Apoi m-a luat de coada lungă, m-a dat afară din clasă şi acolo m-a lăsat plângând până la pauză. Atunci am aflat ce înseamnă umilinţa, ruşinea, durerea şi frica. Am fost abuzată fizic şi psihic de proprii colegi până la finalul şcolii generale. Motivul era mereu altul dar acel incident a fost primul moment în care s-a râs de mine şi de acolo a început bullyingul.

Cred, sincer, că la fel ca în cazul meu există multe cadre didactice care nu ar trebui să lucreze cu copiii. În ţările europene, şi nu numai, persoanele care lucrează cu persoane vulnerabile precum copiii, bătrânii sau persoanele cu dizabilităţi, trebuie să ia parte şi la testări psihologice. Există copii în România care au abandonat scoala de frica agresării fizice care, până în prezent, nu se pedepseşte în şcolile româneşti. Astfel de programe i-ar încuraja pe cei dornici să înveţe şi i-ar descuraja pe agresori. Dacă avem profesori care promovează frica şi bătaia de joc, copiii predispuşi la a deveni agresori vor învăţa că au mână liberă să îşi pune în practică un regim dedicat bullyingului din moment ce profesorul procedează la fel. De asemenea, în Marea Britanie, părinţii sunt amendaţi în cazul în care copilul lipseşte din şcoală. Acest proces descurajează absenteismul nemotivat. Un program de burse dedicate copiilor din mediile defavorizate le-ar permite părinţilor să îşi ţină copiii în şcoală pentru mai mulţi ani. Am avut colegi în liceu care făceau naveta şi nu şi-au permis să ajungă la şcoala de fiecare dată. Întotdeauna au existat elevi şi profesori care au pus mâna de la mâna pentru a se asigura că acel copil ajunge la şcoală. Nimeni nu e lăsat în spate era mottoul nostru în liceu.

Mi-a plăcut să mă implic în proiecte şcolare pentru că întotdeauna încercam să învăţ noi deprinderi. Am trăit cu impresia clară că voi deveni un om indispensabil, în viitor, dacă ştiu să fac de toate. Poate de aceea se spune despre noi, românii, că suntem buni la toate. Am avut norocul ca în liceu să studiez materii care îmi puneau la încercare creativitatea şi posibilitatea de a găsi soluţii unor probleme diverse. Nu mi-au plăcut toate materiile studiate în şcoală. Nu am fost niciodată adepta tocitului sau a învăţatului de idei ale alor oameni. Nu am înţeles niciodată de ce nu avem voie să ne formăm propriile idei despre un text vechi dar trebuia, musai, să învăţăm comentarii pe texte. Poate de aceea am început să scriu şi să mă îndrept în această direcţie a imaginaţiei şi creativităţii. Am vrut, întotdeauna să am propriile idei, să fac greşeli şi să învăţ din ele, să devin mai bun în domeniile care mă interesau nu să fiu forţată să învăţ un domeniu la care nu mă pricepeam deloc şi care îmi consuma ore preţioase din timp. Aş fi putut face mult mai multe în timpul pe care îl dedicăm materiilor care nu mi-au adus niciun beneficiu mai târziu, în viaţă.

Am devenit voluntar încă din liceu iar pasiunea şi dăruirea au continuat până dincolo de anii studenţiei. Planurile de afaceri pe care le-am creat în timpul liceului m-au ajutat, enorm, mai târziu, în desfăşurarea unor evenimente culturale, strângere de fonduri sau punerea în aplicare a ideilor. Îmi amintesc în cel de-al treilea an de liceu am participat, alături de alţi doi colegi, într-o competiţie dedicată unor idei de afaceri moderne care ar putea avea succes în oraşul nostru. Niciodată nu am învăţat mai multe şi nu mi-a fost mai drag un grup de profesori aşa cum s-a întâmplat în acele câteva luni. Ştiu şi azi că obţinusem locul al doilea şi eram atât de fericiţi, chiar discutam punerea în practică a planului în câţiva ani. Nu ştiu cum se procedează în alte licee dar pentru lucrarea noastră finală am avut de pus în plan o nouă idee de afaceri, ceva unic în România sau care ar fi avut succes în viitor. Mi-a plăcut să construiesc un proiect de recuperare medicală undeva la ţară, unde oamenii pot beneficia de mâncare tradiţională românească, băi termale cu privelişti fantastice de munte într-o zonă mai puţin circulată din zona Transilvaniei unde sătanii pot obţine locuri de muncă şi îşi pot comercializa produsele. Poate, cine ştie, voi avea vreodată resursele necesare pentru a pune în practică această idee.

Faptul că am avut oportunitatea de a beneficia atât de educaţie formală cât şi de educaţie nonformala m-a ajutat să mă dezvolt ca om şi să am oportunităţi odată cu părăsirea sistemului de învăţământ românesc. La finalul facultăţii chiar am obţinut un loc în cadrul Şcolii de Vară de la Râşnov dedicat studenţilor şi absolvenţilor de Istorie. Acolo am cunoscut diplomaţi romani şi englezi şi am avut ocazia de a participa în cadrul unui program de oratorie condus de domnul Theodor Paleologu datorită căruia am obţinut fiecare job pentru care am aplicat până acum. Datorită voluntariatului şi evenimentelor de networking digital la care am participat am început să îmi scriu gândurile şi ideile pe acest blog. Toate proiectele în care m-am implicat, fie ca organizator fie ca simplu participant, mi-au deschis porţi către interacţiunea cu branduri şi oameni de afaceri din oraşul meu şi din alte oraşe româneşti şi m-au educat în domenii în care eram novice. De asemenea, oamenii pe care i-am cunoscut, cu mult mai multă experienţă faţă de mine, m-au învăţat lecţii valoroase despre ce înseamnă educaţia financiară, terapia, dârzenia, determinarea, diplomaţia şi mai ales faptul că omul care nu cere (ajutor, informaţii, suport financiar pentru proiectele sale) nu va primi niciodată. Dedicarea, creativitatea şi determinarea sunt chei care deschid multe uşi atunci când există punţi de legătură între cei înfometaţi de informaţii şi cunoaştere şi cei care sunt dornici de a ajuta, a deveni mentori şi a creşte un om cu potenţial.

Eu am gustat din ambele cupe. Atât din cupa oportunităţii şi şansei cât şi din cea a eşecului şi a neşansei. Există atât de multe oportunităţi în prezent pentru tineri, mult mai multe, din fericire, decât am avut eu la vârsta lor dar şi o nevoie uriaşă ca sistemul de învăţământ românesc să se schimbe şi să se transforme din temelii. Vă povesteam nu demult despre toate esecurile mele. Am sperat atunci şi sper şi acum să pot da încredere şi altora spre a încerca şi a persevera în ciuda obstacolelor şi a eşecurilor proprii. Căutaţi şi integraţi-vă în comunitatea de antreprenori din oraşele voastre. Căutaţi-i pe cei de la care aveţi ce învăţa şi pe cei care vă sunt modele. Dacă sunteţi timizi sau nu ştiţi de unde să începeţi, există platforme dedicate care vă stau la dispoziţie precum Tribul Antreprenorilor. Aceştia oferă adolescenților şi tinerilor cu vârste cuprinse între paisprezece şi douăzeci de ani acces gratuit într-o comunitate de antreprenori autentici care vă pot ajuta să învăţaţi, direct de la sursă, realitatea vie a construirii unei afaceri în România. Mi se pare incredibil cum, aduşi împreună, antreprenori și experți în dezvoltarea afacerilor pot crea o comunitate menită să aducă ajutor, sprijin reciproc, colaborare și educație chiar la îndemana tinerilor. Pentru că fiecare membru este verificat, veţi şti exact cu cine staţi de vorbă şi ce puteţi învăţa de la acea persoană, ce afacere a dezvoltat, cifra de afacere şi cum a ajuns în punctul în care este azi.

Bunicul, dumnezeu să îl odihnească, m-a învăţat să nu râd de cei care merg la şcoală dar nici de cei care muncesc. Poate nu toţi oamenii care muncesc au multă şcoală dar toţi cei care muncesc au ţinut un copil în şcoală, fie al lor fie al altora. Există antreprenori care au ajuns departe pentru că au învăţat şi altceva decât ce se predă în şcoală şi există antreprenori care au deschis afaceri prospere pentru că i-a speriat ceea ce au învăţat în şcoală. Am crescut într-un timp de după comunism în care nu toată lumea a făcut bani din democraţia nou găsită. Am crescut însă cu bun simţ şi determinare. Am învăţat să fiu autodidact şi să-i învăţ şi pe alţii. Nu am devenit antreprenor dar am fost profesor pentru puţin timp. Mi-a plăcut dar nu mi-am permis să rămân. Nu practic ceea ce am studiat. Am reînvăţat, m-am adaptat, am învăţat şi altceva decât ce ştiam la absolvirea facultăţii şi am ajuns să lucrez în domeniul sănătăţii. Poate pentru că am fost crescută de bunici şi mi-a plăcut să am grijă de alţii de când mă ştiu. Într-o zi poate mă voi întoarce acasă cu bani străini şi voi reuşi să-i ajut şi fizic pe cei aflaţi în situaţii similare. Până atunci scriu şi învăţ. Învăţ continuu să fiu mai cumsecade, mai diplomată, mai răbdătoare cu mine şi cu Ianolia cea mică din inima mea. Încă învăţ să nu îmi mai fie frică să cumpăr ceva care îmi place sau să nu mai calculez în mintea mea cât se costă o îngheţată în lei. Încă învăţ dar ce frumos ar fi fost să le fi ştiut mai devreme.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.