Casa mea mică plină de visuri mari

Când ne gândim la sezonul rece, ne gândim la foc în vatră, la căni aburinde de ceai, la ploaia care bate în geam creând o atmosferă sonoră aparte, la cald şi pijamale pufoase şi la cabana aceea din lemn masiv în vârf de munte departe de agitaţia oraşului. Am crescut într-un apartament comunist mic, înghesuit şi care avea nevoie de recondiţionări mari. De la podelele cu linoleum, la pereţii scorojiţi de timp şi de igrasie, la caloriferele ale căror rulmenţi abia se încălzeau dar şi la râsetele, ţipetele, bucuriile şi nefericirile romanului de rând care trăieşte cum poate mai bine cu puţinul pe care îl are. Casa mea mică era atât de plină de visuri încât dădea pe-afară. Casa mea mica plina de visuri mari. Nu ştiu ai mei ce visau dar eu visam la miros de lemn ars în horn, la o podea din lemn masiv din care se ridică căldura în timp ce jucăm remi sau cărţi duminică seara, la ferestre prin care nu se simţea curentul tăios şi la o perioadă în care ai mei să fie fericiţi.

Trupa Taxi are o melodie, foarte frumoasă şi profundă, în care Teodorescu spune că Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici. Nu vreau să intru în problema religiei dar românul a fost legat strâns de glie, de lemn, de meşteşugul acesta al lucrului cu lemnul şi din mâinile strămoşilor noştri au ieşit bijuterii care dăinuie şi azi. De la biserici mici, simple, din lemn în care te simţi îmbrăţişat de divin, la cimitirul vesel frumos colorat în albastru ceresc şi cruci de lemn sculptate manual care ascund poveşti de veacuri şi până la Maramureşul plin de viaţă şi tradiţii ale cărui porţi te îmbie să baţi şi să asculţi poveştile celor de pe cealaltă parte a istoriei şi a tradiţionalului care încă e viu. Pădurile României, vaste şi pline de legende nemaipomenite de spus în jurul mesei, unele mai fericite iar altele înfricoşătoare, cu legende ale creaturilor care trăiesc în copaci şi protejează natură cu mâna de fier sau ale fetelor frumoase care dansează în cercuri primăvara pentru prosperitate şi reînvierea naturii sunt cele care ne diferenţiază de ţări occidentale mai reci.

Îmi amintesc, exact, momentul în care, mai mult de nevoie decât de voie, apartamentul nostru mic a devenit şantier de construcţie. Era început de toamnă, ploua torenţial şi mă bucuram de ultimele zile de vacanţă înainte de un nou an şcolar. Tatăl meu a lucrat toată viaţa mea în deplasări prin ţară şi abia dacă îl vedeam o dată la câteva weekenduri. Dar ziua aceea a plouat mai tare decât oricând şi nici lăsarea serii nu a oprit norii furtunii care urma să transforme casa mea mică plină de visuri mari într-o…casă mică plină de apă. Locuim la parter, aşa că aveam conducta blocului frumos ascunsă în spatele uşii de la intrare. Apa de pe acoperiş cursese toată ziua prin crăpături dar speram că se va opri curând. Unchiul meu, care tot verificase situaţia toată ziua, lua o bine meritată pauză de cafea şi lecturare a ziarului local. Tot ce am văzut eu pe drumul scurt dintre hol şi bucătărie a fost o avalanşă de apă, ca un gheizer orizontal cu apă rece care erupe spre bucătărie, în linie dreaptă, blocat doar de un om care ţinea un ziar pe genunchi şi o cană de cafea în mână.

Mama mea, care venea de la serviciu chiar în momentul acela, a deschis uşa doar ca să fie împroşcată cu toată apa care se revărsa din apartament şi întâmpinată de un om determinat să se lupte cu monstrul acvatic care nu se lăsa răpus. Îmi amintesc şi acum încercările noastre de a mătura toată apa din apartament pe scara blocului şi apoi afară. Ce nenorocire. Noroc cu unchiul şi bunicul meu care au reuşit să repare, temporar, evacuarea pentru că a plouat tot weekendul acela. Nu ne-am permis niciodată să schimbăm multe, dar am fost obligaţi să înlocuim şi să reparăm foarte multe după acel weekend groaznic. Am avut, mare noroc, cu familia de meşteri pricepuţi în toate (mamă, tată, unchiul şi bunicul meu) care au pus mâna de la mână şi ore multe după muncă pentru a ne readuce micul apartament la un stagiu în care putea fi locui din nou.

Noi nu ne-am permis materiale de cea mai bună calitate, atunci, doar strictul necesar cât să numim micul apartament acasă. Dar, uneori, mă întreb cum ar fi fost să avem alte posibilităţi, să putem să facem o renovare folosind parchet dublu stratificat de exemplu, rezistent, mai stabil diferenţe de temperatură şi umiditate, parchet premium care să treacă testul timpului dar care să păstreze urmele paşilor de copii, ai mei şi ai surorii mele, paşii celor dragi care ne vizitau, urmele palmelor şi genunchilor nepoţeilor noştri care învăţau să vină spre noi sau ale visurilor care poate nu s-au împlinit niciodată dar care ne-au adus multe bucurii. Cum ar fi fost să avem timp pentru a ne bucura de beneficiile lemnului masiv şi să aducem puţin mai mult confort şi durabilitate în casa noastră. Pentru că am spus-o şi o voi repeta de câte ori am ocazia, suntem prea săraci pentru a ne permite lucruri de slabă calitate, care nu rezistă timpului şi vremurilor şi care vor necesita înlocuire în foarte puţin timp.

Mi-am dorit, întotdeauna, să mă simt în siguranţă acasă. Să am un loc unde pot reveni după luptele seculare cu lumea, muncă şi orice nu îmi aduce bucurii sufletului. Un loc al meu, pe care să îl numesc acasă unde ferestrele se închid, unde anxietatea şi depresia nu se accentuează, unde pot simţi lemnul rece pe tălpi şi să ştiu că sunt în siguranţă, că sunt împământenita aici şi că totul va fi bine. Mi-am dorit să ştiu cum se simte încălzirea în pardoseală, aşa cum am simţit în casa prietenilor mei deunăzi şi să îmi pot pune amprenta într-un spaţiu al meu în care oamenii dragi inimii mele să se simtă în siguranţă şi unde toate lucrurile mele să fie organizate şi păstrate.

Casa noastră păstrează amintiri. Pereţii reverberează cu zâmbete şi chicote de fericire, cu poveşti spuse de bunici despre oameni frumoşi care nu mai sunt şi despre vieţile pe care le-au lăsat în urmă. Podelele caselor noastre păstrează paşi grei, apăsaţi ori alergăturile din dimineţile în care ne-am permis să dormim prea mult sau dansuri lente în bucătării în timp ce pregătim cinele în familie. Casele noastre rămân pline de noi în timp. Nu sunt case pline de fantomele trecutului ci case pline de sufletele celor care au trăit frumos, mai uşor sau mai greu, care au iubit, în care au adus copii, în care tineri speriaţi şi-au început vieţile de familie şi bătrâni împovăraţi de ani şi-au spus adio. Casele păstrează căldura bucuriilor şi tristeţilor. A revederilor şi reîntoarcerilor. A plecărilor şi regăsirilor. Casele noastre sunt pline de poveşti diferite dar în care oameni ca noi au creat povesti nemuritoare.

Alma Parchet (Alma în limba spaniolă, limba soră a limbii române, înseamnă suflet) crează puzzle-uri pentru oameni mari la început de drum în viaţă. Compania a luat naştere din iubire pentru lemn, pentru autenticitate, pentru poveşti de viaţă şi pentru rezistenţă în timp. Pentru transmiterea către generaţiile viitoare şi nu pentru poveşti scurte. Pentru că fiecare nouă poveste într-o casă începe cu un pas, timid, peste pragul dintre vechea viaţă şi o viaţă plină de speranţe şi visuri. Pentru că merităm să ne bucurăm de viaţă, să ne sărbătorim reuşitele, să ne dăm voie să putem sări în aer şi pentru a învăţa paşi de dans prin viaţă alături de familiile noastre. Pentru că, uneori, un parchet de lux nu înseamnă aroganţă sau fală ci iubire şi dorinţa de a ne amenaja un acasă al nostru aşa cum ne dorim. Pentru că nu ne permitem să ne împovărăm minţile cu griji sau buzunarele cu cheltuieli neprevăzute. Pentru că lemnul masiv face parte din cultura românească. Este asociat cu rezistenţa în calea primejdiilor şi dăinuirea peste veacuri. Lemnul este artă şi frumos, atât în casele noastre cât şi în afara lor.

Casele noastre sunt cuiburile în care creştem pui de amintiri, pui de familii, pui de oameni şi pui de animăluţe care ne aduc iubire necondiţionată şi sinceră. Petrecem atât de puţin timp cu cei dragi din cauza vieţilor de oameni mari. De ce să nu se întoarcem într-un cămin sigur în care să creăm poveşti? Podele caselor noastre spun poveştile ridicărilor şi căderilor noastre, ale veştilor bune şi ale veştilor care ne sparg inimile în bucăţi. Ne poartă paşii prin viaţă şi ne cară armurile pe care ni le punem în fiecare dimineaţă pentru a da piept cu viaţa de dincolo de uşile grele care ne ţin la adăpost.

Pe podeaua casei mele am învăţat să joc cărţi cu ai mei, am făcut primii paşi, am alergat alături de pisicuţii mei, am privit-o pe surioara mea făcând primii paşi, am rezolvat primele puzzle-uri cu Barbie, am împodobit brazi de Crăciun, am desfăcut cadouri de sărbători sau de aniversări şi am stat în şezători la poveşti în faţa bunicilor noştri. Podelele casei mele păstrează, încă, paşii bunicului meu cărora li s-au stins vremurile pe pământ, ale străbunicilor mei care au plecat devreme, ale jucăriilor care nu s-au mai păstrat sau care au fost date mai departe, ale tatălui meu păşind spre uşa pentru ultima dată şi ale mamei mele aducând în casă, pentru prima dată, un căţel. Pentru că unele investiţii nu sunt pentru un sezon, un an sau câteva luni. Unele investiţii sunt menite pentru generaţii noi, poveşti care dăinuie şi memorii care nu se pierd în negura timpului. Pentru că suntem prea săraci pentru a ne permite lucruri trecătoare, care nu dăinuie.

Articol scris cu suflet pentru a patra probă a competiţiei SuperBlog2025