Oamenii din spatele companiilor de succes

Într-o lume în care companiile se bazează pe tehnologie nouă şi inovatoare, din ce în ce mai frenetic, călcând în picioare orice concept de uman care ar putea face diferenţa, victimele suntem noi. Unii antreprenori uită că omenia, munca sârguincioasă şi modestia au stat în spatele succesului şi creării unor nume pentru brandurile celebre pe buzele tuturor oamenilor, fie că şi le permit sau nu. Oamenii din spatele companiilor de succes sunt motoarele care propulsează un bussiness pentru a deveni util pentru comunitate şi a prospera. De aceea companiile care reuşesc au în spate lideri care ştiu să conducă spre un ţel comun în care moralitatea nu o ia pe scurtătură iar practicile îndoielnice nu sunt norme.

Am lucrat, marea majoritate a anilor mei în câmpul muncii, cu oameni în vârstă, copii, cu persoane din medii defavorizate dar şi cu oameni care îşi permiteau să plătească mult pentru servicii de calitate. Un singur lucru nu am făcut niciodată, însă. Niciodată nu am vândut un serviciu sau un produs care nu a fost necesar clientului. Deşi am lucrat într-o optică, aceasta oferea atât servicii medicale cât şi produse (ochelari, lentile de contact, soluţii, creme, etc) unde aveam targeturi pe care le-aş fi putut atinge uşor, şi unde ni se spunea că este important să ţinem clinica în picioare, nu am putut niciodată să duc pe cineva cu preşul, cum ar spune o vorbă veche.

Optica în care am lucrat, în majoritatea celor aproape şase ani, era una mică, într-un sătuc pitoresc în care se îmbinau vile somptuoase cu valori de milioane de lire cu apartamente sobre, mici şi pline de oameni care au avut nenorocul de a nu îşi permite mai mult şi de care avea grijă consiliul local. Am lucrat în perioada pandemiei în care oamenii în vârstă şi singuri au suferit cel mai mult. Oameni însinguraţi au fost forţaţi de împrejurări să se izoleze şi mai tare şi m-a durut inima de fiecare dată când unul dintre aceşti oameni sunau pentru o programare. În acea perioadă, ni se permiteau doar urgenţele, îngrijirea persoanelor vulnerabile şi a celor din câmpul muncii care aveau nevoie de ochelari, lentile de contact sau alte dispozitive optice pentru a putea continua munca de zi cu zi. Au fost zeci de apeluri disperate, mincinoase şi pline de speranţă pe care m-am prefăcut că le cred care veneau în fiecare săptămână şi pe care le programăm tacit, atât eu cât şi colegii mei. Ştiam că sunt minciuni, ştiam că nu facem programări pentru urgenţe, ştiam că acei oameni fuseseră în clinică recent sau în mai puţin de jumătate de an. Ştiam toate acestea şi îi lăsam să ne spună povesti neadevărate. Pentru că după fiecare “Programarea dumneavoastră este în dată de x la ora y” auzeam de la celălalt capăt al firului un ” Abia aştept. Este cel mai frumos eveniment din săptămâna/luna mea“.

Nu mai aveam nici manager în perioada aceea. Singurii care s-au întors la muncă am fost noi, cei consideraţi uşor de dat afară sau forţaţi să demisioneze, noi cei care eram norocoşi că mai avem de muncă, noi cei care auzeam zi de zi “Dacă nu vă convine, mai sunt 10 afără care abia aşteaptă să vă ia locul“. Şi nu eram singurii ameninţaţi astfel. Aşa că am devenit rebeli cu o singură cauză, să avem grijă de cei rămaşi singuri, de cei nefericiţi, de cei abandonaţi, atât cât ne permitea poziţia. A trebuit să educăm oamenii cei mai disperaţi să nu îşi mai dea adresele de acasă necunoscuţilor, să nu mai spună că sunt singuri, să nu dea prea multe detalii despre unde sunt familiile lor, dacă aveau. Disperarea şi dorinţa de a avea încă un suflet în casele mari sau mici dar goale şi pustii era atât de puternice încât oamenii au început să vorbească despre orice, să invite necunoscuţi să se mute cu ei în schimbul unui salariu, doar, doar ar putea vorbi cu un alt suflet.

În acelaşi timp, împreună cu ceilalţi colegi, am dezvoltat un plan prin care nu grăbeam pe nimeni dar dacă ni se părea că o persoană nu se simte prea confortabil să discute cu unul dintre noi, cumva un altul îi lua locul în speranţa că putem lua puţin din grijile care le apăsau umerii împovăraţi de ani petrecuţi în războaie, foamete, muncă şi singurătate. Au fost luni cumplite în care oameni pe care îi ştiam de ani de zile au început să devină tot mai pierduţi şi închişi în sine în timp ce alţii, care abia ne adresau câteva cuvinte au devenit cei mai mari povestitori pe care i-am cunoscut vreodată. Am învăţat povesti despre iubirea care începe timid şi care nu se stinge nici când războiul face victime. Am învăţat despre oameni care s-au regăsit după ani de separare dar care au avut un timp limitat. Am înţeles că fiecare om este diferit dar că avem cu toţi regrete şi măcar jumătate câte o persoană iubită care ne-a scăpat printre degete. Dar cel mai important lucru a fost înţelegerea că într-o zi, fie noi sau cei iubiţi, vor rămâne singuri, ai nimănui şi că o pandemie că aceasta prin care am trecut cu toţii lasă multe victime şi oameni care nu vor mai fi niciodată la fel cum îi ştiai.

Am spus acest lucru de multe ori în textele mele pentru că şi acum, la 32 de ani, mi se pare că este cel mai frumos cadou pe care ursitoarele mi l-au oferit, atunci când ai mei m-au adus acasă. Acest miracol care mi s-a întâmplat şi pentru care sunt omul care sunt azi, a fost acela de a fi fost crescută de bunici. Îmi place să cred despre oamenii în vârstă cu care am intrat în contant şi cu care încă lucrez şi azi (majoritatea trecuţi de cel puţin 60 de ani) că sunt bunicii cuiva, părinţii cuiva. Şi îmi place să cred în acel efect domino sau fluture în care dacă o faptă bună se întâmplă undeva în lume, un altul se repetă în cealaltă parte. Cumva, îmi place să tratez acest oameni aşa cum mi-ar plăcea ca bunicii sau părinţii mei să fie trataţi atunci când sunt cei mai vulnerabili. Cu respect, cu încredere, cu răbdare şi cu inima deschisă. E uşor să avem o zi proastă şi e şi mai la îndemâna sa ne revărsăm frustrarea pe oamenii care ne-au prins într-o pasă proastă. Dar pentru că niciodată nu ştim ce are un om în suflet, în inimă, în viaţa sa, e mai simplu să ne comportăm cu omenie şi cu înţelegere pentru că am putea salva un suflet doar pentru faptul că nu am întrerupt un şir al gândurilor sau o povestire aproape uitată.

Oamenii din spatele companiilor de succes sunt cei care fac diferenţa în viaţa pacienţilor, clienţilor, partenerilor şi furnizorilor. În fiecare loc în care am lucrat, există un manager care ştie mai bine decât noi, cei de jos, ce are nevoie o companie pentru a prospera. Ni se spune, uneori, că suntem uşor de înlocuit şi am spus-o de multe ori şi încă mai cred acest lucru pentru că mi s-a demonstrat de fiecare dată că am dreptate. Nu spun că mă număr printre oamenii care sunt cei mai muncitori, cei mai aprigi sau cei mai pasionaţi. Dar ştiu, cu siguranţă, că oamenii buni şi dedicaţi nu se găsesc la fiecare colţ de stradă. A trecut vremea anilor în care oamenii munceau pentru aceeaşi companie o viaţă întreagă. A trecut vremea în care angajaţii vor doar un salariu mai bun. Dacă un om nu este motivat constant, acesta îşi va pierde sclipirea, pasiunea, dorinţa aceea de a merge până pe lună şi înapoi pentru a dovedi cât de multe poate poate face şi câte poate învăţa.

Oamenii revin datorită oamenilor buni cu care intră în contact. Uneori, suntem dispuşi să plătim mai mult pentru un produs sau un serviciu pentru că avem încredere în angajaţii cu care am intrat în contact înainte. Revenim acolo unde ne simţit în siguranţă, auziţi, înţeleşi şi unde ne sunt considerate opţiunile din dorinţa de a fi fericiţi la final, nu pentru a fi cumpărat ceva. De asemenea, când am avut parte de o experienţă neplăcută, este mai uşor să ne-o amintim şi să ne supărăm, să le spunem şi altora cât de nefericiţi suntem sau cum nu ar trebui să calce pragul unui loc care ne-a tratat necuviincios. Dar, de asemenea, ni-i amintim pe cei drăguţi. De fiecare dată când un pacient care a fost, întotdeauna drăguţ, amabil, prietenos ne calcă pragul, îi ştim deja toate detaliile. Cum mi-am amintit, mă întrebau adesea, alte ori doar zâmbind cu subînţeles. Întotdeauna le răspundeam că ni-i amintim pe cei drăguţi. Un lucru simplu, dar care aducea atât de uşor zâmbete pe chipurile brăzdate de ani şi de trăiri.

Într-o lume în care ni se spune să ne bucurăm de un loc de muncă, cât încă mai avem unul pentru că vor veni tehnologii inteligente care ne vor înlocui, eu nu mă tem. Nu mă tem şi nu mă îngrijorez că voi rămâne şomeră într-o astfel e lume. Eu ştiu că inima, sufletul şi pasiunea mea nu pot fi învăţate. Eu ştiu că ceea ce mi-au insuflat bunicii mei şi bogăţia pe care o duc mai departe nu se învaţă pe internet şi nu poate fi prefăcută. Pentru că noi ştim. Noi, oamenii, ştim cânt cineva este drăguţ doar pentru a obţine un beneficiu şi când un om este drăguţ cu noi pentru că vrea, cu adevărat, să ne fie bine şi să avem o experienţă plăcută.

Nu am avut ocazia de a lucra cu mulți lideri, doar cu manageri interesați de cifre, profit, bonusuri și prea puțin de opinia angajaților, bunele practici sau importanța pe care o are implicarea și lucrul împreună. Dar am avut colegi de toate felurile. Majoritatea m-au învățat să nu mai fiu dură cu mine, să nu îmi schimb inima, reasigurandu-mă de faptul că nu dau prea mult, nu ajut prea mult și că ceea ce fac, fac cu suflet și asta este cel mai important. Fiecare om care a avut încredere în mine, chiar și când nu știam, când îmi era teama, când nu îmi găseam cuvintele sau nu le știam, sunt motivul pentru care am reușit să ajung atât de sus într-o țară nouă, într-un domeniu nou, într-o limbă care nu e a mea și să las o mică parte din mine în tot ceea ce fac. Nu aș putea fi omul care sunt azi fără fiecare om care a ajutat la cladirea mea, majoritatea din poziții asemenea mie și nu de management dar care au fost alături de mine când am luat o decizie împotriva normei dar din drag si iubire pentru oamenii cu care interacționam zi de zi. M-au învățat că am multe de oferit și cum să primesc la rându-mi, chiar când nu simțeam că merit. Pentru că o comunitate precum cele pe care le-am avut in fiecare job sunt foarte rare și vor exista companii în care competiția va destrama echipe frumoase de oameni muncitori și buni dacă vom continua să pierdem lideri.

Bunătatea, încrederea şi dorinţa de a ajuta un altul nu sunt lecții care se învaţă la cursuri, în şcoală sau acasă. Învăţăm prin interacţiune cu alţii. Învăţăm din experienţe plăcute şi neplăcute. Învăţăm să întoarcem şi celălalt obraz sau învăţăm să facem totul pentru a obţine ceea ce vrem, indiferent de victimele colaterale. Nu există cale de mijloc. Ori eşti om cu alţi oameni ori eşti pentru tine. Nu există cale de mijloc. Când companii mari, cu tradiţie, renunţa la elementul uman într-o încercare de a salva profit eliminând singurul lucru care îi face pe oameni să revină, Depozit Virtual se detaşează de la acest trend şi face un rebranding cu suflet.

Umanizarea unui brand pare, recent, un element de fantezie mai degrabă decât o realitate cotidiană. Iar după 11 ani de activitate, în loc să urmeze trendurile introducerii AI si renunţării la uman, Depozit Virtual devine acest exemplu de bună practică în care oferă clienţilor un factor pe care multe companii îl consideră uşor de înlocuit, omul. Odată cu trecerea de la Vindem-Ieftin.ro → Depozit Virtual, omul Cosmin Răileanu, cel care a reuşit prin forţe proprii să crească o afacere de la zero la 10 milioane de dolari în doi ani şi care a ales să îşi păstreze valorile şi principiile în schimbul pierderii unui investitor în cadrul Imperiul Leilor, a rămas consistent.

Nu este prima dată când Cosmin decide să înoate împotriva curentului. Fără citate motivaţionale, fără cursuri lipsite de substrat şi fără să spună poveşti, această companie continua un drum plin de succes alături de comunităţile către care se îndreaptă constant cu produse şi servicii create de oameni pentru oameni ca ei. Pentru că acest brand a înţeles ceea ce multe companii uita, oamenii din interior sunt cei care ajută la creşterea unei afaceri. Da, investitorii, antreprenorii vin cu ideile de început şi fondurile necesare dar oamenii care lucrează cu potenţiali clienţi, furnizori şi parteneri sunt cei aflaţi în mijlocul acţiunii, cei care ştiu cel mai bine produsul şi serviciul, cei al căror feedback poate duce compania şi mai departe, pe culmile gloriei dar mai aproape de comunităţile pe care le deservesc.

Am crescut cu ideea că este nevoie de un sat pentru a creşte un copil. Nu înseamnă, neapărat că trebuie să te naşti într-un sat sau că ai nevoie de mulţi oameni. Să creşti un copil, îţi trebuie oameni de încredere, oameni care au aceleaşi valori şi principii, oameni implicaţi în comunitate. De aceea companiile care se axează pe comunitate şi nevoile acesteia au mai mult succes. Precum un copil care creşte datorită bunătăţii şi grijii celor carola le pasă de el, companiile care au grijă de comunităţi şi reîntorc grijă în comunitate sunt mult mai profitabile.

Comunitatea este vecinul care a făcut renovări în apartament şi are un pont bun pentru preţuri bune în cazul cumpărării unui x număr de produse. Comunitatea este vânzătoarea de la magazinul din colţ care îţi spune că semeni leit cu mama ta când aveaţi aceeaşi vârstă şi se miră de cât ai crescut. Comunitate este vecinul care întotdeauna îţi aprinde lumânarea la biserică atunci când a ta s-a stins. Pentru că oamenii au grijă de alţi oameni. Oamenii nu sting lumina altor oameni, ci îi ajută să strălucească şi să-şi atingă potenţialul maxim. Nu suntem singuri pe lume şi nu suntem făcuţi pentru a fi singuri. Umanitatea este ceea ce ne separă de animal, ceea ce ne împinge să lăsăm ceva în urmă pentru cei care vin după noi.

Oamenii iartă greşeli, dar nu iartă lipsa de sinceritate. Omul va reveni la o afacere care l-a făcut să se simte ascultat şi înţeles, unde interesele lui sunt luate în serios şi onorate, cât mai aproape posibil. Omul revină la omul care nu încearcă să vând o poveste frumoasă ci la cel sincer, imperfect, care încă învaţă şi care este deschis. Omul revine la oamenii ca el. Omul nu vrea să îi vinzi, omul vrea să construiţi împreună, să fiţi o comunitate nu doar un alt brand care abia aştepta să îi mai ia nişte bani din buzunar. Şi nimic nu îţi dă puterea să continui precum o face un mulţumesc sincer venit din partea unui om care apreciază munca ta şi înţelege dedicarea din spatele efortului susţinut.

Articol scris cu suflet pentru a doua probă a competiţiei SuperBlog2025