Balsam pentru Suflete – Cartea care nu există

Am citit multe poveşti de viaţă şi am auzit povestindu-se despre şi mai multe de-a lungul celor peste 32 de veri ale mele. Tot de-a lungul anilor mei de viaţa oamenii au plecat şi au venit, ca într-o gară aglomerată a sufletelor. Unii au lăsat câte ceva în timp ce alţii au luat tot, fără să se gândească la dezastrele sufleteşti pe care le lasă în urmă. Balsam pentru Suflete este cartea care nu există, cel puţin nu în formatul clasic cu care noi, cititorii, suntem obişnuiţi. Ea a luat fiinţă, natural, în primul an al acestui blog în care îmi propusesem să îmi scriu poveştile. Am vrut, astfel, să aduc în inimile cititorilor poveşti care să stingă doruri vechi, să dea curajul necesar unui om de a schimba ceva ce crede că nu mai merge, să vindece răni care se voiau vindecate demult şi să înţeleagă că nu e atât de singur pe cât credea într-o lume mare. Am scris o carte în care fiecare capitol este o lecţie pe care oamenii care au trecut pragul sufletului meu mi-au permis să o învăţ. Pentru că niciodată nu am putut scrie despre oamenii din viaţa mea atât timp cât încă erau acolo. Dar dacă au ales să plece, eu am ales să mi-i fac poveste şi să le spun şi altora despre o viaţă precum o gară şi să-i las să-şi descopere proprii pasageri prin poveştile mele.

Cartea Balsam pentru Suflete este povestea pe care aș vrea să o văd publicată de Editura NICULESCU la un moment dat pentru că ştiu că ar ajunge la sufletele multor oameni care se lovesc de doruri şi singurătăţi. În epoca epidemiei singurătăţii (The Loneliness Epidemic) în care prieteniile sunt tot mai superficiale, tinerii se izolează tot mai tare, suntem bombardaţi, continuu, cu informaţii care mai de care mai interesante, incitante sau menite să te înfioare, uităm să avem grijă de sufletele noastre. Poate nu este vorba de finaluri fericite, despre cum oamenii se găsesc şi se iubesc o viaţă. Poate e important drumul, parcursul nostru în viaţă. Poate doar suntem colecţionari de poveşti din care învăţăm, pentru că de la fiecare om învăţăm câte o lecţie.

De ce ar trebui să existe această carte?

Pentru că uităm, uneori, că vulnerabilitatea nu este absenţa curajului sau a asumării riscurilor ci este ceea ce ne defineşte pe noi oamenii şi posibilitatea de a iubi, a ajuta şi a lăsa ceva bun în urma paşilor noştri în vieţile oamenilor pe care îi vedem zilnic sau doar o dată în viaţă. Pentru că vorbesc despre efectele relaţiilor toxice şi formele pe care violenţa domestică o ia în relaţia cu un narcisist, probleme cu care România se confruntă şi care face victime reale, nu doar numere pe o listă anuală. Pentru că scriu despre cum te afectează depresia şi anxietatea şi cum, uneori, mediul în care te afli şi persoanele din jurul tău contribuie, cu ştiinţă sau inconştient, la căderea ta în hăul nesfârşit al angoasei şi în îmbrăţişarea confortabilă dar criminală a nefericirii. Pentru că scriu despre oameni frumoşi care înfăptuiesc eternităţi şi dau jos măştile oamenilor care se prefac pentru a aduna suflete pe altarul sacrificiului bunătăţii. Pentru că nu eşti singur şi sentimentele tale sunt valide şi măcar una dintre poveştile mele îţi va ajunge la inimă. Pentru că poţi deschide această carte la orice text şi nu va trebui să te uiţi în spate sau în faţă pentru a desluşi secretele vieţii unui om normal. Pentru că este un jurnal pe care îl poţi deschide din nou şi din nou şi pe care îl vei descoperi şi redescoperi de-a lungul întregii vieţi dar cu învăţături diferite. Pentru că scriu pentru oricine şi despre o viaţă trăită aşa cum o învăţ zi de zi, la fel ca fiecare dintre noi, fără manuale, cu urcuşuri şi coborâşuri luând înapoi o normalitate pe care prea mulţi o exersează şi prea puţini o trăiesc. Pentru că nu vreau să fii singur.

Tot ce mi-am dorit în viaţă a fost să reuşesc să alin sufletele pline de neguri, să dau o mână de ajutor celor căzuţi în dizgraţia criticilor de ocazie, să dau glas sentimentelor unor oameni timizi, să scriu despre ceea ce alţii ar vrea să scrie dar nu se pricep sau nu găsesc cuvintele potrivite care să-i facă înţeleşi. Nu mi-am dorit nimic mai mult în viaţă, decât să scriu şi muncesc pentru visul meu! Scriu şi împărtăşesc cu alţii gândurile, trăirile şi sentimentele pe care şi ei le cunosc atât de bine şi firesc. Îmi place să vorbesc despre visurile mele şi ador să văd ochii animaţi de optimism şi speranţă ai visătorilor, în care mă văd şi pe mine. Nu există om fără visuri şi dacă un vis nu s-a împlinit, nu înseamnă că nu merităm sau nu am muncit suficient de mult. Înseamnă că ni se pregăteşte ceva mult mai frumos, pentru care să ne bucurăm mult mai mult când va prinde contur şi îl vom putea scoate la lumină, să le arătăm criticilor ca şi noi putem. Un vis nu e destul de important, dacă nu ai temeri sau neîncrederi în privinţa lui.

De ce sper sa fiu publicata de Editura NICULESCU?

Editura NICULESCU, cu o tradiţie de peste 31 de ani în piaţa de carte, mi-a urmat paşii cu suportul şi ajutorul manualelor şi auxiliarelor şcolare, limbi străine și dicționare după care am învățat la școală despre lume şi viaţă. Începând cu anul 2018, editura a decis să se reinventeze şi să abordeze o direcţie nouă, ca răspuns la căutările şi nevoile cititorilor. Astfel găsiţi la ei cărţi de referinţă din domenii precum: CĂRŢI PENTRU COPII, SELF-HELP (dezvoltare personală, familie şi parenting, sănătate, profesie), cărţi de INFORMARE (actualitate, afaceri, cultură generală, autocunoaştere) și FICŢIUNE, cu două colecții lansate de curând – Noir – cărți thriller & Rouge – cărți românce. Totodată, o selecţie reprezentativă de titluri bestseller este disponibilă şi în format e-book sau audiobook. Ca o adevărată devoratoare de cărți thriller, mi-a atras atenţia Cartea Crimei de Mark Billingham pe care abia aştept să o devorez.

Vă las în încheiere un fragment din cartea care nu există (încă)

Şi vine o zi în care ajungi la concluzia că te-ai înşelat din nou. Că ai urcat un alt om care nu te iubeşte pe un piedestal şi el şi-a făcut din acel piedestal un tron din care să poată sacrifica iubirea ta pe altarul dorinţelor de neîndeplinit. Şi ştii că va fi bine, totuşi. Se spune că uiţi aşa cum şi ceilalţi te uită. Ce păcat că memoria ta stochează nenumărate fişiere ce poartă amprente, amintiri, imagini şi fraze ale unor oameni ce nu se mai regăsesc în calea ta, oricât de mult ai rătăci pe străzile filmului tău mut. Şi ştii că e un alt om pe care nu-l vei urî niciodată pentru că ţi-a frânt inima. Mai ales că el habar nu are ce a făcut. Nici nu îi poţi reproşa asta pentru că pur şi simplu nu ştii de ce a plecat. Nici el nu ştie.

Pur şi simplu sunt oameni care se sperie când primesc prea mult. Nu e vina lor! E vina celor care le-au trecut pragul sufletelor şi au lăsat în urma lor un amalgam insipid şi dezgustător de nepăsare, orgolii copilăreşti, minciuni, deznădejde şi frica de alţii ca ei. Uneori în sufletele acelea lăsate goale unde nicio lumină nu mai pâlpâie şi nicio fereastră nu mai dă speranţa vreunei zile însorite, o geană de lumină poate spulbera liniştea de după furtună şi poate fi confundată cu un nou atac. Asta poate fi destul de terifiant. Uneori ei aleg să plece de teamă. Din cauza fricii incontrolabile de a lăsa pe altcineva să vadă dincolo de măştile pe care şi le-au sudat de chip doar ca să nu fie nevoiţi să răspundă la întrebări care i-ar putea aduce aproape de limita sufocării şi a colapsului.

Uneori vrem să strigăm după acel cineva. Îl rugăm să rămână lângă noi. Jinduim la acea iubire falsă pe care basmele şi filmele clişeice ne-o prezintă în fiecare etapă a vieţii noastre fără să ne dăm seama că iubirea nu arată aşa. Alteori obosim, pur şi simplu, să cerşim ceva ce nu ne aparţine în prag de uşă, în faţa persoanelor pe care le iubim dar care nu ne iubesc. Pentru că nici aşa nu arată iubirea. Când iubeşti pe cineva, îi respecţi deciziile. Pentru că niciodată nu poţi constrânge un alt om să simtă ceva ce nu poate simţi.

Ne agăţăm de amintiri fantomă. Nu sunt adevărate fantome, bine-nţeles ci amintirile pe care le-am creat alături de oameni de care nu ne mai leagă nimic. Amintirile sunt singurele care rămân în urmă, chiar dacă uneori nu toţi cei implicaţi şi le amintesc. Sunt acele melodii din nopţi târzii în care nu ne puteam spune poveştile sau nu ne puteam reda în cuvinte sentimentele. Aşa că lăsăm versurile şi notele să povestească în locul nostru. Sunt filmele pe care le iubeam cândva şi pe care nu le vom mai revedea vreodată cu aceeaşi însemnătate sau fără să ne gândim la cineva anume. Sunt cărţile în care evadai când nu mai puteai face faţă vieţii sau evenimentelor care se desfăşurau prea repede şi dureros. Amintirile fantoma sunt acele amintiri pe care nu le poţi uita. Care lasă urme aparent invizibile în sufletele noastre dar care nu ne mai lasă, într-un fel sau altul, să fim la fel. Care ne metamorfozează, ne călesc şi ne învaţă.

Credeam, într-o perioadă, că există atât de mult romantism în lupta pentru cineva. În a câştiga pe cineva înapoi şi fericirea ce vine odată cu revenirea acelui cineva. De parcă exista un tip de jocuri de noroc la care câştigi oameni şi experienţe frumoase ori sentimente coborâte de pe soclul făgăduinţei şi fericirii supreme. Acum, când mă gândesc la tot ceea ce am trăit, la oamenii care au trecut pragul sufletului meu care încă se află în reparaţii capitale, acolo unde domnea odată liniştea şi speranţa, îmi dau seama că nu este nimic romantic în a continua implorarea dragostei. Absolut nimic romantic în a fi nevoit să convingi un alt om să te iubească. E doar patetic şi josnic, pentru toţi cei implicaţi.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru SuperBlog 2025.