Descoperă Coreea de acasă

De mai bine de opt ani jumătate fac naveta între două acasă, între România şi Anglia, între casa care m-a născut şi cea care m-a făcut să dau piept cu viaţa mai brutal decât orice altă experienţă aş fi întâlnit înainte. Pentru că nu am avut ocazia de a experimenta diverse gastronomii ale lumii, odată cu primul job în Anglia, accesul la un salariu şi o ţară plină de oportunităţi şi oameni din toate colţurile lumii, am avut posibilitatea să experimentez câteva preparate care mi-au stârnit interesul de-a lungul vieţii. Crescută cu desene animate, animeuri, filme indiene şi telenovele latine, interesul meu pentru culturile ţărilor vestice era la cote maxime. Cultura asiatică mă intriga, în special, pentru că mi se pare fascinant contrastul dintre ţări, religii, mâncare şi obiceiuri toate pe un continent imens.

Prima dată am ieşit din ţară când aveam 10 ani, din noroc. A doua oară când am ieşit din ţară aveam 23 de ani şi visuri o mie. Şi mă uit în jurul meu şi ştiu că şi în ziua de azi mulţi dintre cunoscuţii mei nu au ieşit niciodată din ţară. Cei care au ieşit sunt parte din generaţia mea iar părinţii şi rudele de vârsta alor mei au ieşit din ţară la muncă şi cam atât. Nu pentru vacanţe, nu pentru a respira aerul unei alte culturi, nu pentru a încerca o altă gastronomie şi nu pentru că aşa au simţit să facă într-o marţi dimineaţa. Şi dacă, totuşi, Europa este la îndemână şi poţi, în unele cazuri, să conduci câteva ore şi să ajungi într-un alt ungher ar Europei, Asia pare atât de îndepărtată cu tot ce înseamnă cultura tăcerii, a politeţii, a conduitei la muncă şi a nopţilor albe.

Pentru că anxietatea mea este, încă, foarte puternică şi nu mă lasă în pace nici când corpul îmi cere somn, deşi nu ar trebui, mă las sedusă de videouri repetitive de pe Facebook sau Instagram. Am trecut de la videouri de curăţenie a caselor şi a covoarelor, la oameni care încercau să câştige toate premiile din jocuri de tip arcade ca să ajung acum, în ultima lună, să urmăresc canale ale unor coreeni care îşi prezintă prânzul zilnic la birou. Călătoriile sunt porţile către alte lumi, magice şi pline de culturi şi obiceiuri diferite de ale noastre. Sunt moduri prin care ne putem conecta cu lumea şi reîntoarce la natură şi normalitatea din spatele tehnologiei. Faptul de a avea o mică fereastră către o părticică a vieţii cuiva, la muncă, în inima Asiei îmi pare că şi cum aş fura câteva secunde dintr-o viaţă care nu este a mea, dar de care m-aş bucura într-o excursie alături de prietenul meu.

Şi urmărind aceste videoclipuri, m-am trezit visând la Seul, la străzile aglomerate ale ţării de cincizeci de milioane de suflete, majoritatea locuind în oraşe mari unde oamenii nu se uita ciudat la tine, la restaurante animate dar curate, la politeţea specifică Asiei, la mâncarea lor curată şi la produsele cosmetice care le dau acel glow natural pe care îl vedem în dramele Coreene şi la cântăreţii de K-Pop. Mă gândeam, deja, la restaurantele lor tradiţionale cu ferestre mari, cu modele din lemn unde poţi lua cina singur sau în familie, unde cultura shared dining nu este o obligaţie ci o împlinire sufletească şi spirituală, unde memoriile se îmbină cu aromele orientale şi preparatele picante nu sunt pentru cei slabi de înger.

Şi ştiind că urmează să ajung în ţara alături de prietenul meu, un iubitor împătimit al ţărilor asiatice precum Japonia (unde a călătorit singur în 2017) şi Coreea unde îşi doreşte de ani de zile să ajungă, am fost curioasă dacă există un restaurant cu specific în România. Nu numai că există de paisprezece ani şi oferă mâncare coreeană autentică în România, chiar în capitală dar Restaurant Korean Seoul din Bucureşti este şi cel mai mare restaurant Coreean din Europa. Deja mă gândesc la sunetul cărnii de porc marinată în sos de soia şi ulei de susan sfârâind pe grilul încins, la mirosul de usturoi aromatizat, la mirosul de nou îmbinat cu vechi şi tradiţional şi la posibilităţile împărtăşirii unui festin şi unei culturi atât de îndepărtate cu oamenii dragi. Aici pare că importanța banchan este luată în serios şi este oferită gratuit, alături de garnitura de orez moale dar şi experienţa de shared dining este o practică menită să aducă familiile mai aproape prin ritualul Korean BBQ creând o legătură mai strânsă, amintiri de repovestit şi un spaţiu unde discuţiile să plutească liber. Şi pentru că ador murăturile iar toamna este anotimpul meu preferat, întotdeauna m-am întrebat dacă mi-ar plăcea un kimchi tradițional, foarte popular datorită beneficiilor sale pentru digestie şi a nutrienţilor pe care îi dezvolta datorită fermentării care produce probiotice.

Mă gândesc la bunicii mei de la sat şi la tatăl meu care începeau fiecare masă de duminică, după biserică, cu o gură de ţuică. Şi păstrează tradiţia şi azi, deşi cu mai puţin membri, pe care o transmit, de cate ori eu şi prietenul meu îi vizităm, prin supunerea lui Scott la tradiţionala gură de ţuică pe stomacul gol. La fel ca noi, coreeni au băutura lor tradiţională numită Soju, o băutură tare din orez, grâu sau cartofi dulci. Se bea, la fel ca ţuica noastră într-un shot. Deci nu ar trebui să avem probleme acolo. Şi pentru că, inevitabil, am ajuns la familie, mi se pare fascinant ritualul coreenilor privind masa în familie. Totul se face în tihnă şi tacit, de la ordinea preparatelor până la cine se poate servi primul. Având totul în mijlocul mesei, pentru ca mâncarea să fie împărţită de toţi membrii familiei ca un ritual de acceptare şi grijă. Membrul familiei cu etate are întâietate şi tot aşa până la cel mai mic. Bolurile se umplu cu puţin din toate şi doar cât să te simţi satul şi nu plin. Întotdeauna trebuie să ai loc rămas în stomac. Să simţi că ai avut o experienţă memorabilă şi nu că te-ai ghiftuit şi te simţi prea plin. Şi doar când toată lumea are bolurile pregătite şi chopsticksurile în mână, abia atunci masa poate începe.

Un lucru mă înduioşează, mai ales în perioada sărbătorilor, până la lacrimi. Această înţelegere dintre oameni. Aceste ritualuri pe care le desfăşurăm cu toţii, indiferent de ţara de origine, indiferent de obiceiurile şi tradiţiile care ne fac unici şi diferiţi. Şi independent de toate astea, cu toţii ne adunăm, alături de cei dragi, în faţa unei farfurii cu mâncare gătită cu suflet pentru sufletele celor iubiţi. Fie că vorbim de sarmale, de sushi, de paste sau, special pentru Scott, Bulgogi (aripioare coreene – picante sau nepicante) întotdeauna există o mâncare tradiţională, o băutură tradiţională, o ordine a aşezării la masă şi a preparatelor pe care urmează să le savurăm.

Şi mai important decât tot ce avem pe masă, este această înţelegere negrăită, această lege nescrisă, că totul se savurează mai bine alături de cei dragi, în tihnă, fără grabă şi cu pace. Poveştile au gust de usturoi rumen, de soia, de roşii coapte sau de orez gătit perfect dar şi de revedere, de dor, de amintiri, de poveşti despre cei care nu mai sunt dar cărora le salvăm un loc la masă şi de gândurile celor care nu pot fi acolo la fiecare sărbătoare. Şi, deşi Scott pare a fi musafir şi potrivit culturii coreene el ar trebui să se servească primul la masă, aşa cum tot facem de ani de zile, anul acesta vom schimba această tradiţie cu una nouă şi veche de când lumea, în acelaşi timp. Pentru că el e parte din familie şi are două acasă, la fel ca mine, cel servit primul va fi cel mai în vârstă. Pentru că familia nu înseamnă doar acelaşi nume, acelaşi sânge sau aceleaşi trăsături. Uneori familia se extinde către prietenii de-o viaţă, către colegii de muncă, către vecinii cu care ai crescut şi oamenii care au ajutat la clădirea ta.

Nu suntem atât de diferiţi unii faţă de alţii. De când fac naveta între acolo şi aici, întotdeauna îmi este dor de o tradiţie, un obicei, o sărbătoare petrecută alături de familie. Precum familia Lee, proprietăţii Restaurantul Seoul, înţeleg nevoia de a aduce cu tine, oriunde în lume, puţin de acasă. Aşa cum împărtăşesc preparate româneşti, la diferite ocazii, cu familia prietenului meu englez, familia Lee a decis să meargă un pas mai în faţă şi să împărtăşească cu toţi doritorii, cei norocoşi să fi vizitat o parte a Asiei dar şi cei care încă visează la acest tărâm îndepărtat să se bucure, măcar pentru câteva ore, de o evadare departe de tot şi toate. Să urmărească, printr-o poartă deschisă, cum se desfăşoară o cină normală în cealaltă parte de lume. Pentru că nimic nu ne aduce mai aproape unii de alţii precum o face dorul, tradiţia, poveştile şi gastronomia.

Articol scris cu suflet pentru a şasea probă a competiţiei SuperBlog2025