Din grijă pentru copiii curajoşi

Când eram mică îmi doream să fiu mare şi curajoasă precum mama mea, care părea că poate rezolva orice problemă, pune întotdeauna ceva pe masă şi ţine familia unită cu o mână de fier. Din primele zile de viaţă, în care mama mă legăna, în timp ce unul dintre picioare îi era în ghips din cauza unei tăieturi urâte, a fost de înţeles că voi fi mult mai mult precum mama mea decât ştia familia mea. Aşadar, de la o vârstă fragedă am început să fiu baieţoasa familiei, să fiu curioasă şi veşnic în căutare de aventuri. Cu toate prin câte am trecut, surprinzător sau nu, niciodată nu mi-am rupt vreun os. Dar am păţit multe.

De la o vârstă fragedă, mi s-a tot spus că sunt ca mama mea. Întotdeauna am fost mândră să fiu comparată cu ea pentru modelul pe care îl reprezintă în viaţa mea. Dar nu ştiam, pe atunci, că oamenii se raportau la năzbâtiile pe care şi eu şi mama le făceam, mai mult fără voie. Când mama mea era mică, pierzându-şi mingea în lacul din parcului oraşului, s-a aplecat prea mult deasupra apei pentru a o recupera. Era iarnă, era frig şi lacul era pe jumătate îngheţat. A avut noroc cu angajaţii debarcaderului care au auzit sunetul specific cuiva ce a căzut în apă şi s-au grăbit spre ea. Aşa a scăpat mama mea de la înec şi hipotermie. Câţiva ani mai târziu aproape şi-a pierdut limba într-o construcţie de metal care avea să mă lase şi pe mine cu o amprentă de toată frumuseţea în bărbie. Aşa mamă, aşa fiică.

Când aveam trei ani, am reuşit să mă îmbolnăvesc de pojar, alături de verişorii mei şi să fiu arestată la domiciliu pentru cel puţin două săptămâni. Fiind o adevărată aventurieră şi urând, din tot sufletul, statul în casă, organizam tot felul de jocuri pentru a face timpul să treacă mai repede. Aşa se face că, profitând de neatenţia tuturor rudelor mele, am reuşit să pun, împreună cu verişorii mei, tot felul de plăpumi şi perne sub fereastra camerei bunicului meu, doar doar, vom reuşi să ne vedem şi saluta prietenii de la etajul al doilea al blocului comunist în care locuiam. Îmi amintesc doar ca într-un moment făceam cu mâna unor copii iar apoi aud o pufnitură venind de sub fundul meu şi o vecină uitându-se la mine şi ţipând ca din gură de şarpe. Tot ce am putut face a fost să strâng plasa de ţânţari pe care o aveam în mână şi să încep să plâng.

Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat în următoarele minute ci doar ca dintr-odată mă aflam într-un taxi împreună cu mama şi mătuşa mea. Ne-am oprit din drum doar cât să o anunţăm pe bunica mea, care venea de la magazin cu iaurt pentru noi, ca subsemnata a căzut de la etajul doi şi că mergem de urgenţă la spital. Ştiu că mi s-au făcut multe teste şi că aşteptam ceva rezultate ale unor ecografii, cel puţin potrivit rememorărilor familiei. Tot ce îmi amintesc eu era că alergam pe coridoarele spitalului mai ceva decât Kevin când s-a găsit singur acasă. M-am oprit în faţa unei fetiţe în cărucior cu rotile care, de asemenea, avusese un accident în aceeaşi zi căzând din căruţa care o aducea pe ea şi pe tatăl ei acasă de la câmp. Din păcate, sărăcuţa era toată bandajata în timp ce eu nu părea să am nimic.

Fisură de bazin. Acesta a fost diagnosticul dat de medici după aventura mea cu paraşuta – plasa de ţânţari. Ştiu, acum, că exact în locul unde căzusem de la etajul al doilea, fusese un vechi vişin pe care tatăl meu împreună cu un vecin, îl tăiaseră cu câteva zile înainte de căzătura mea. Lipsa acelui pom vechi, florile plantate de vecina mea şi plasa de ţânţari de care m-am ţinut cu atât de mult patos par să fie elementele care au dus la salvarea mea. Dar, din cauza aventurii, am fost consemnată la pat pentru încă două săptămâni pentru ca rana sa se vindece. Pentru că eram un copil curios şi neastâmpărat care, deja, ispăşise două săptămâni în casă cu pojar, ideea a încă două săptămâni blocată în pat era un coşmar din care aveam să mă trezesc cum ştiam eu mai bine. Băgând groaza în familia mea şi născând următorul dialog, la doar câteva zile de la accident între mama şi bunica mea.

– Mihaela, unde e fata? O întreabă bunica pe mama, coborâtă de la ea din apartament (cel din care căzusem) şi găsind-o pe mama gătind în bucătărie.
– Cum unde e, mama? E în pat, acolo trebuie să stea două săptămâni. Îi răspunde mamă, mai mult confuză şi crezând că bunica uitase, cumva.
– Da? În pat zici că e? Şi când o verificaşi ultima oară? I-o întoarce bunica ca şi cum ar şti un secret despre care mama habar nu avea.
– Acum vreo jumătate de oră? Du-te să o vezi, dacă vrei.
– O văzui eu, stai tu liniştită. O tot văd de vreo 20 de minute cum aleargă în picioarele goale prin faţa blocului. 

Da, oameni buni. Apartamentul nostru mic se afla la parterul unui bloc comunist, în care se întâmpla ca bunicii mei să fi locuit, de asemenea dar la etajul al doilea. Aşa se face că eu, sătulă de stat în pat şi în casă, am decis să pornesc într-o nouă aventură, în picioarele goale, sărind pe geam afară şi ajungând să alerg, din nou şi din cine ştie ce motiv, prin faţa blocului nostru sub privirile perplexe ale bunicii mele.

Mai ţineţi minte când vă spuneam, acum câteva rânduri, despre o construcţie de metal în care mama aproape şi-a pierdut limba? Ei bine, acea construcţie era cunoscută ca melc de generaţii întregi care se jucaseră împreună ori văzându-şi copiii jucându-se. Nu era şi nu fusese niciodată o construcţie sigură aşa că, din grijă pentru copiii curajoşi, a fost înlăturată la începutul anilor 2000. Nu înainte să mai facă cel puţin o victimă. Toţi copiii din cartier încercau să ajungă cât mai sus în acest melc. Cum eu eram o fetiţă curajoasă, mi-am zis că voi încerca şi eu. Păi, chiar aşa, am căzut eu de la etajul doi şi nu sunt în stare să urc într-un melc? Faimoase ultime cuvinte pentru că m-am trezit pe pământ, cu o tăietură în bărbie şi genunchii juliţi, însângeraţi şi plini de nămol.

Am ajuns la bunica mea cu lacrimile şiroindu-mi pe fată dar încercând să nu fac niciun zgomot ca nimeni altcineva din casă să nu mă audă. Mai ales nu mama sau bunicul meu care urau acea construcţie care rănise atât de mulţi copii. Bunica m-a luat cu ea în baie, m-a măsurat din cap până în picioare şi cu o cârpă umedă a început să spele tot noroiul şi sângele care curgea din julituri. Era atât de multă grijă în modul în care bunica îmi lua fiecare mână, fiecare picior şi avea grijă să şteargă toate urmele lăsate de o nouă căzătură. Mi-a luat, apoi, faţa mică şi plansă în mâini şi a început să îmi şteargă lacrimile cu atât de multă atenţie şi blândeţe încât mi-a frânt inima. Mi-a spus că este secretul nostru. Că nu trebuie să ştie nimeni şi că se descurcă ea cu mama mea. Apoi m-a aşezat pe capacul de la toaletă şi a scos o cutie de plasturi cu desene jucăuşe şi mi-a aplicat, încet, câte unul pe fiecare genunchi. Apoi s-a ocupat de tăietura din bărbia mea peste care a aplicat un leucoplast textil pentru a opri sângerarea. Şi acum am urma lăsată de melc în bărbie, ca o amintire a unei zile începută cu o căzătură dar încheiată cu dragostea şi grija bunicii mele.

De atunci mi-am mai julit genunchii şi coatele de multe ori. Prea multe pentru a le număra pe degete. Am căzut din tiribomba din parcul de joacă chiar în ziua dinaintea primului meu paşaport. Aşa am ajuns să văd Grecia cu buzele umflate, nasul julit dar dinţii încă la locul lor, deşi trânta a fost teribilă. Am mai ajuns şi la spital de câteva ori, nu întotdeauna din cauza mea. Dar nu am uitat niciodată câtă grijă au avut ai mei, părinţi şi bunici, medicii care mă consultau, asistentele care încercau să îmi distragă atenţia în timp ce prelevau sânge pentru analize şi toţi oamenii cu care am intrat în contact de-a lungul aventurilor mele pline de năzbâtii.

Nu cred că am avut o copilărie urâtă. Cred că am avut parte de multe aventuri, mi-am dus curiozitatea pe culmile cele mai înalte şi le-am cucerit dar curajul a început să pălească odată cu înaintarea în vârstă. Fie a fost vorba de toată durerea pe care le-o cauzam alor mei, de fiecare dată când mă răneam, ori gândul că se învinuiau pentru ceea ce mi se întâmplă ori gândul că îşi fac griji pentru mine ori de câte ori ies din casă m-au făcut mai responsabilă, mai cuminte, la fel de curioasă dar nu la fel de ambiţioasă încât să mă arunc cu capul înainte şi să îmi spun că pot.

Cu toate acestea, nu mi-a fost niciodată frică să ofer, la rândul meu, grijă şi protecţie celor care au cea mai mare nevoie. Aşa am ajuns să lucrez în domeniul medical. Poate văzând atât de multe cadre medicale, atât de multe echipamente, consumabile medicale de-a lungul vieţii mele de aventurieră neînfricată încât mi-am zis că pot face diferenţa în cazul altor oameni aflaţi în situaţii similare. Am avut în grijă copii speriaţi, bătrâni singuri, oameni care îşi trăiau vieţile aşteptând o programare pentru a putea ieşi din case ori oameni care nu mai au pe nimeni alături cărora să le spună poveştile lor de viaţă.

Detaliile fac, cu adevărat diferenţa, când vine vorba de grija faţă de pacienţi, oameni cu răni mai mici sau mai complexe, oameni care au nevoie de o soluţie concretă şi rapidă. Acelaşi motto este folosit şi de cei de la Adar Unic Solutions – compania din spatele Medicale-Shop – şi asta este dovedit prin faptul că oferă produse de calitate pentru situaţii de urgenţă care nu suportă niciun fel de amânare. Pentru că, dacă am învăţat ceva în copilărie, este că este foarte uşor ca un moment de neatenţie să se transforme într-un accident cumplit, într-o julitură urâtă care lasă urme peste ani sau cum un secret mic poate proteja pe cineva care încă suferă din cauza unei amintiri neplăcute.

Nu cred că am reuşit să devin atât de curajoasă precum este mama mea. Dar i-am urmat paşii în multe privinţe. Amândouă ne-am împachetat viaţa în valize mici şi ne-am mutat peste hotare. Amândouă am suferit în relaţii care cereau prea mult şi nu ofereau nimic în schimb, fiecare a învăţat din propriile greşeli şi din cele ale altora. Mama mea m-a învăţat cumpătarea, lupta pentru alţii şi sacrificiul pentru iubire. Acum, împreună, învăţăm să ne iubim una pe alta şi fiecare pe ea însăşi. Învăţăm să avem grijă de alţii dar nu cu riscul de a ne pierde pe noi înşine. Învăţăm să mergem înainte dar privind în urmă, din când în când, pentru a vedea de unde am pornit şi cât de departe am ajuns. Deşi suntem persoane diferite avem atât de multe în comun, personalităţi atât de apropiate şi mimici atât de asemănătoare. Pare că aşchia nu sare prea departe de trunchi până la urmă.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru SuperBlog 2025.