Ultimul Crăciun împreună

Mă ascund sub plapuma grea şi veche de când mă ştiu cu miros de mâini muncite ale celor dragi care nu mai sunt şi încerc să ignor aerul rece care îşi face loc pe sub uşa închisă. Căldura din cameră se stinge, treptat dar oasele mele protestează violent cu un fior de iarnă grea cu miros de curat. Ştiu exact ce înseamnă acest curent venit pe sub uşă şi îmi las supărarea sa se domolească pentru că este primul Crăciun, din ultimii cinci ani, când părinţii mei sunt acasă de sărbători. După cinci ani de Italia, la depărtare de noi şi la depărtare unul de altul, au decis să revină înapoi acasă şi să se bucure de sărbători alături de noi. Ceea ce nu ştiam în dimineaţa aceea în care mă luptam cu sentimentul de frustrare din cauza frigului şi bucuriei să ne ştiu acasă pe toţi este că acesta avea să fie ultimul Crăciun pe care îl mai petreceam împreună.

Pipăi prin penumbra jaluzelelor locul rece de lângă mine şi nu simt nimic. Surorii mele nu îi stă în caracter să se trezească atât de devreme în vacanţă şi asta mă nedumereşte şi mai tare. Mă ridic din pat mai mult forţat decât din propria iniţiativa, trag perdelele grele şi mă uit afară sperând să văd zăpadă. Dar nici luna Decembrie a anului 2016 nu promite o iarna ca-n poveşti de odinioară. Frigul, însă, îţi pătrunde în oase şi ştiu, sigur, că astăzi este 24 Decembrie. Mătuşa noastră ne-a răsfăţat de Moş Nicolae cu un calendar care număra nopţile rămase până la Crăciun. Calendarul nostru ne spune că mai avem o singură noapte de trecut până la ziua cea mare. Sora mea a întors fila în dimineaţa aceasta, se pare.

Deschid uşa camerei noastre şi sunt fericită că am avut inspiraţia să îmi pun şosetele pufoase pentru că toate geamurile sunt larg deschise în apartamentul nostru mic şi uşa de la sufragerie stă şi ea larg deschisă. Mă izbeşte în plin un miros de curat, de haine îngheţate pe sârmă şi de mirodenii pe care nu am ocazia să le simt decât o dată pe an. Şi ştiu, instant, că acest Crăciun va fi unul special, pentru că suntem toţi acasă şi avem ocazia să recuperăm timpul pierdut. Şi mai ştiu şi de ce doi membri ai familiei lipsesc din casa mică şi plină de amintiri şi caractere puternice. Deşi încercam, de ani de zile, să ne convingem tatăl să împodobim bradul pe întâi decembrie ca să ne bucurăm mai mult timp de el, tata insista în a păstra tradiţia aceasta care îmi este atât de familiară şi atât de împletită în minte cu alte momente similare în care tata rămâne încăpăţânat ca un catâr. În fiecare an, în Ajunul Crăciunului, îl însoţeam pe încăpăţânatul nostru tată în această misiune, aproape imposibilă, de a cumpăra un brad de Crăciun, natural, pe care să îl împodobim cu toţii în seara de Ajun, odată întoarse de la colindat şi alături de o ciocolată caldă aburindă care să ne dezmorţească.

Profit de liniştea dinaintea furtunii pregătirilor pentru mâine şi de faptul că aud mişcările ritmice ale mamei mele venind din bucătărie în timp ce cântă cu tot sufletul într-un duet îngeresc alături de Luciano Pavarotti (unde sunt colindele, totuşi?) şi o zbughesc pe uşa de la baie. Îmi fac un duş fierbinte, îmi spăl părul şi mă las sedusă de miresmele produselor cosmetice cu arome de iarnă. Îmi fac planul pentru ziua aceea la secundă. Dar nu visez prea mult pentru că vreau să petrec, măcar câteva minute singură cu mama. Nu prea ne-am înţeles noi, în viaţa asta, dar ceva s-a schimbat de când a plecat în afară şi acum, la întoarcere. Pare mai fragilă, îi este mai uşor să se destăinuie, este mai caldă şi mai iubitoare şi se vede că încearcă să se apropie de mine. Iar eu nu rămân indiferentă. Mă apropii uşor de bucătărie în timp ce ea îşi cântă sufletul pe ultimele minute ale cântecului şi doar mă uit la ea. Cum pregăteşte totul cu migală, cum totul este tăiat perfect, cum prepara două feluri de mâncare în acelaşi timp. Este aproape hipnotic şi mă trimite cu gândul în copilărie, stând în acelaşi loc, uitându-mă cu uimire şi admiraţie la această femeie care întotdeauna a ştiut ce alegeri să facă pentru binele nostru şi câte sacrificii s-au adunat sub pleoapele ei de-a lungul anilor.

– Cafea?

– Numai dacă ai 3 în 1, te rog.

– Pun apa la fiert acum.

– Eşti sigură că ai loc şi nu îţi stau în drum?

– Trage-ţi un scaun, iau o pauză.

Ne bem cafeaua în tihnă. E linişte în casă, doar vocile noastre joase se aud spunându-şi povesti mai noi şi mai vechi. Niciuna dintre noi nu va şti că în patru luni îmi va veni mie rândul să plec peste hotare, în Marea Britanie, că nu ne vom vedea aproape doi ani din cauza unei pandemii, ca în aceeaşi pandemie ai mei vor divorţa şi ea-şi va recupera liniştea şi calmul vieţii pe care îl pierduse timp de ani de zile, că va fi ultimul meu Crăciun alături de bunicul meu şi că doi copilaşi plini de viaţă vor alerga prin camerele apartamentului bunicilor mei în curând. Dar azi suntem aici şi ne bucurăm de acest ultim Crăciun împreună, în varianta completă.

Pentru că a petrecut cinci ani în Italia, mama a decis să aducă cu ea câteva dintre bunele practici ale italienilor şi să adapteze câteva reţete pentru a aduce un plus de savoare şi pentru a-şi domoli dorul de locul care i-a fost acasă pentru câţiva ani. Aşa că în timp ce o ajutam să taie legumele şi murăturile pentru salata de boeuf, mama pregătea maioneza. Şi cum punea ea de-o parte ingredientele, văd că adăuga lângă o sticlă de ulei de măsline extra-virgin Monini. Mă uit la ea cu ochii cât cepele şi nu îmi vine să cred că are de gând să pună ulei de măsline în maioneză. O să o amărască atât de tare încât nu va fi bună de nimic. Se uită la mine complice şi îmi face cu ochiul. Aparent, dacă pui doar un strop de ulei de măsline în maioneza, îi dai o aromă aparte şi nu va fi amară. Mi se pare un moment atât de unic, de frumos între noi. Pare ca şi cum împărtăşim un secret pe care doar noi două îl vom şti şi asta ne apropie şi mai tare. Bineînţeles că aduce savoarea italiană şi sarmalelor romaneşti când căleşte ceapa şi carnea tocată de curcan câteva minute mai târziu. Şi aşa reuşeşte mama să aducă arome italiene în bucătăria românească, de obicei, plină de colesterol şi grăsime şi să ne bucure cu o dietă mediteraneană chiar la noi acasă.

Mama a fost întotdeauna cea care ne-a strâns în jurul mesei şi tata a fost întotdeauna cel care ne făcea toate poftele, chiar cu riscul de a merge prea departe şi de a nu ne ajunge banii. Cumpătarea şi trăieşte azi s-au cunoscut şi căsătorit într-o zi de toamnă caldă. Aşa a fost dintotdeauna casa noastră. Mama era cea responsabilă şi strictă şi tata era cel care ne făcea să râdem şi era un copil prins în trup de om mare. Şi cum timpul meu singură cu mama trebuia să aibă un final, am auzit uşa deschizându-se şi un brad micuţ dar bogat îşi făcea intrarea triumfală pe holul rece şi întunecat. Din spate îl văd pe tata apărând cu două plase în fiecare mână şi cu bradul la subraţ şi pe sora mea cărând două găleţi cu mandarine proaspete, numai bune de pus pe calorifer, mai târziu, când vom împodobi bradul. Chiuie şi cânta ceva colind mixat cu îngânări şi par să se distreze pe cinste. Iau ultima gură de cafea în fugă şi merg să îi ajut. Apartamentul nostru e mic, aşa că sunt lângă ei în doi paşi.

Pregătirile sunt încă în toi şi ştiu că bunica mea este responsabilă de cozonacii pentru întreaga familie. Cu multă nucă, cacao şi rahat din belşug. Întotdeauna a fost responsabilă de cozonacii dar bătrâneţea a ajuns-o şi ştiu, deja, că de anul trecut mama mea a preluat ştafeta şi refuză, cu încăpăţânare, să cumpere cozonacii gata făcuţi de o brutărie. Aşa că profit de faptul că ai mei discută o listă de cumpărături pe care tata a completat-o cam jumătate şi se sfătuiesc ce şi-ar mai permite să cumpere, unde ar putea găsi atât de târziu ingredientele şi pun un plan la punct. Merg spre dormitor alături de sora mea. Când să închidem uşa în spatele nostru, mama ne spune că ne-a făcut o salată de paste cu ton pentru prânz, dacă avem poftă şi să nu uităm să punem o lingură de grana padano peşte şi o linguriţă de ulei de măsline pentru o aromă mai plăcută. Noi deja “furaserăm” din frigider cutiuţele cu iaurt şi prăjiturelele rămase de la Moş Nicolae pentru micul dejun şi ne pregăteam de curăţenie generală în camera noastră pe ecourile plină de amintiri de demult şi frumos ale lui Hrusca. Până la prânz, camera va fi pregătită pentru ceremonia de împodobire a bradului, decoraţiunile vor fi fost aşezate la loc de cinste şi noi vom fi la masă savurând unul dintre preparatele noastre preferate de la întoarcerea mamei acasă (după paştele cu creveţi).

Întotdeauna sărbătorile ne-au adus acasă, de oriunde am fi în lume. Şi pentru că avem o familie extinsă mare şi care locuieşte aproape, întotdeauna am sărbătorit împreună Crăciunul, Paştele, onomasticele şi zilele de naştere. Întotdeauna ne-am adunat în jurul mesei şi am primit bucate alese din partea celor dragi. Gătitul în familia mea se transmite de la generaţie la generaţie şi se preia de la generaţiile mai în vârstă atunci când acestea nu mai pot face totul singure. În sertarul plin de mici amintiri din bucătăria noastră mică se găseşte o agendă veche de ani de zile plină de reţete, mai noi şi mai vechi, pe care mama o pregăteşte pentru mine şi sora mea. Plecată din ţară de ani de zile, sora mea a avut ocazia să fie bucătarul şef la cele mai multe evenimente în timp ce eu am ajuns să împart cinele de Crăciun şi alte sărbători cu familia prietenului meu. Întotdeauna când sunt întrebată ce-mi lipseşte cel mai mult de acasă spun familia, prietenii şi bucăţele tradiţionale romaneşti. Întotdeauna mirosul, gustul şi modul în care pregătim mâncărurile româneşti mi-a fost atât de apropiat de suflet. Poate datorită ingredientelor curate, poate datorită reţetelor familiei mele, poate datorită iubirii pe care femeile o pun în mâncare. Poate toate acestea la un loc. Dar ani de zile nu m-am putut bucura de preparatele româneşti atât de dragi, de reţetele italieneşti pe care mama le-a adus cu ea acasă şi care ne poartă gândurile şi papilele gustative către Toscana, Sardinia şi Vale de Aosta, locul acela la graniţa cu Franţa în care mama şi-a petrecut cinci ani departe de casă.

Mai sunt 45 de zile până la Crăciun. Anul acesta am un calendar, primit în dar de la colegele de muncă, pentru a număra invers 100 de zile până la Crăciun. Mama mă sună şi îmi spune că târgul de Crăciun din acest an de la Craiova se deschide vinerea aceasta, pe 14 noiembrie. Îmi spune că mi-ar fi plăcut mult pentru că tema din acest an este Spărgătorul de Nuci, spectacolul meu de balet preferat precum şi povestea mea preferată. Mama nu ştie încă, dar joia aceasta sora mea şi prietenul ei o vor lua de acasă cu maşina sub un pretext anume. Nu ştie că, de fapt, vin cu toţii la aeroport pentru a mă întâmpina la aterizare şi că voi fi acolo, alături de ele, la deschiderea târgului. Voi fi acasă pentru câteva zile înainte de Crăciun. Şi ştiu că asta o va bucura tare mult pentru că am avut doi ani grei, cu pierderi multe şi întâmplări care ne-au schimbat vieţile pentru totdeauna. Ştiu că îmi va pregăti pastele preferate, sărmăluţe calde şi salată de boeuf ca să mă pot bucura de Crăciun anul acesta, chiar dacă nu este Crăciunul încă. Vom avea un scaun gol la masa noastră şi o poză cu el, omul care ne-a crescut atât pe mine cât şi pe mama şi sora mea şi alături de care, din păcate, nu voi mai putea să mă bucur de sărbători. Bunicul meu matern.

Cine ştie, poate anul viitor se vor alinea planetele, ne vom vindeca puţin câte puţin şi vom putea să fim acasă, împreună, de sărbători. Prietenul meu englez va înţelege cât de diferite sunt sărbătorile acasă la noi şi poate va vrea să revină şi în alţi ani. Ne vom bucura de bucate alese, preparate de mâini calde peste care a trecut vremea şi vom spune poveştile familiilor noastre şi ale celor care ne-au părăsit prea devreme. Vom cânta colinde şi vom împărţi dulciuri copiilor, vom aprinde lumânări şi vom aştepta, chiar şi la anii noştrii, un bătrân în haină roşie şi barbă sură. Pentru că cel mai frumos cadou pe care îl poţi face celor dragi este prezenţa ta, mâncarea făcută în casă şi care are acelaşi gust an de an şi prezenţa unor oameni noi care ne aduc bucurii şi extind această familie nebună şi frumoasă cu o nouă generaţie.

Suntem oameni simpli, nu am avut multe dar am simţit multe. Am împărţit întotdeauna cu alţii şi cu noi înşine. Poate de aceea modul de a-mi arăta iubirea pentru cei dragi este gătitul, o gustare mică atunci când se aşteaptă cel mai puţin, o prăjitură nouă pe care am găsit-o în timpul cumpărăturilor sau împărtăşirea reţetelor de familie. Pentru că micile detalii fac diferenţa şi un strop de iubire, un strop de ulei de măsline în maioneză în timp ce mama ta îţi face cu ochiul jucăuş sau o lingură de passata pusă peste carnea tocată pentru sarmale sunt acele mici secrete care schimbă gustul mâncării şi ne aduc împreună acasă, unde putem crea noi poveşti şi repovesti unele vechi. Pentru că nu toate drumurile duc la Roma. Unele drumuri duc, pur şi simplu, acasă.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru SuperBlog 2025.