Ce obţii dacă adaugi puţin soare italian, istoria Romei antice îmbinată cu cea a Greciei antice şi un strop de magie mediteraneană? Potrivit lui Gianni Pes și lui Michel Poulain, renumiţi specialişti în demografie, obţii sănătatea în cea mai pură şi nealterată formă a sa. Există două zone albastre în Europa, Sardinia în Italia şi Ikaria în Grecia. Dar ce înseamnă o zonă albastră? Ei bine, zonele albastre sunt zonele în care oamenii trăiesc cel mai mult, mult peste o sută de ani. Dar nu trăiesc oricum ci sănătoşi, în putere, cu poftă de viaţă şi plini de bucurii. Trăim într-o lume tot mai bolnavă şi în care este greu să mănânci sănătos tot timpul, nu-i aşa? Dar dacă nu e? Ce au în comun atât Grecia cât şi Italia este faptul că cetăţenii acestor tari consumă mâncăruri care fac parte din poate cea mai sănătoasă şi iubită bucătărie din lume: Bucătăria Mediteraneană. Eu am fost destul de norocoasă să am o mamă isteaţă care a învăţat o limbă străină de la zero în mai puţin de un an şi secretele unei bucătăriei mediteraneene pe care le-a adus şi implementat acasă. Aşa s-au cunoscut şi împrietenit bucătăria romanescă cu cea italiană. O prietenie cu gust de ulei de măsline.

Mama mea a petrecut, ca mulţi alţi parinţi români, câţiva ani într-o altă ţară decât a ei pentru a-şi susţine familia şi copiii în şcoală. Prin nu ştiu ce noroc divin, a ajuns mama mea în tărâmul vinului bun, a soarelui care mângâie delicat, a bucătăriei pe care o iubesc la fel de mult precum iubesc bucătăria românească şi a măslinelor scăldate de ploi calde şi raze rozalii. Pe el l-am cunoscut odată cu prima vacanţă a mamei mele acasă. Venită direct din inima italiei, nu putea să se întoarcă, pur şi simplu, cu mâna goală. În plină toropeală de iulie, mama l-a adus acasă pe Monini împreună cu grana padano, parmigiano reggiano, roşii uscate şi cele mai parfumate ierburi pe care le-am mirosit vreodată. Şi ce moment mai bun să ajungă decât în sezonul în care nu ştii ce să mănânci pentru că totul este prea gras, prea mult sau nu te atrage, în plină vară caniculara românească. Atunci am gustat prima dată o focaccia moale, uşor de modelat cu aromă de ierburi aromate şi însăşi esenţa bucătăriei italiene un ulei de măsline de cea mai bună calitate de la Monini.

La fel cum bucătăria românească explorează şi redă povestea tradiţiei noastre, la fel şi bucătăria italiană spune istoria unei naţii de mii de ani ce ne-a influenţat puternic şi pe noi. Mama a revenit acasă cu o nouă listă de reţete care mai de care mai interesante care combină legume proaspete de bună calitate, ierburi parfumate şi uleiul de măsline nelipsit, de acum, din casa noastră. Uleiul de măsline este apreciat pentru beneficiile sale în antioxidanţi şi grăsimi naturale. Fiecare vară a devenit o vară siciliană. O pită caldă făcută pe plită aşa cum făcea bunica la ţară alături de o salată de roşii, mozzarella, busuioc şi măsline peste care se pune puţină sare mare, oţet balsamic şi o ligură de ulei de măsline sunt cel mai bun remediu pentru a înfrunta verile caniculare. Întotdeauna aşezaţi la aceeaşi masă sau pe prispa casei, întotdeauna alături de familie şi povestindu-ne întâmplări mai noi şi mai vechi despre noi şi despre cei cărora le-am lăsat un loc liber lângă noi. La fel cum omul simplu trăieşte frumos şi în bine, la fel bucătăria mediteraneană se clădeşte pe simplitatea produselor crescute local şi pe bucuria meselor luate în familie.

Se spune că bucătăria mediteraneană este cea mai sănătoasă bucătărie din lume care şi-a păstrat tradiţiile încă din vremea civilizaţiilor antice. Aceasta a înflorit şi s-a dezvoltat de-a lungul malurilor Mediteranei şi nu şi-a pierdut din popularitate până în prezent. Aşa cum vă povesteam mai sus Barbagia, o regiune muntoasă a Siciliei, are cea mai are concentraţie de bărbaţi trecuţi bine de o sută de ani care a fost marcată cu albastru pe harta lumii. De aici a pornit o adevărată expediţie pentru a înţelege secretele longevităţii şi stabilităţii acestor oameni. E uşor să te mişti mai mult când eşti privat de agitaţia oraşelor mari, reţelele sociale care te bombardează cu tot felul de informaţii şi ştiri, mâncarea procesată şi stresul cotidian. Poate de aceea dietele mediteraneene au atât de mult succes în redobândirea sănătăţii şi creşte pofta de viaţă. Acestea sunt promovate de medici şi nutriţionişti pentru beneficiile sale pentru inimă, sistemul digestiv, pierderea în greutate, scăderea colesterolului, s.a.

Sursa foto: Monini.ro

Întotdeauna mi-a plăcut satul românesc cu tihna lui, timpul care pare mai răbdător şi soarele care îmbujora copiii înainte de începerea unui nou an şcolar. Mi-a plăcut pita întinsă în salată de roşii dar şi legumele puse pe grătar care te inundau cu aromele a o mie de veri calde. Mi-am dat seama, recent, de faptul că nu am mai gătit ca înainte pentru că nu mai ştiu dacă gătesc mâncare românească, englezească sau un mix de ambele. Şi ştiţi senzaţia aceea când nu mai ştiţi ce să gătiţi? Parcă aţi avea pofta de orice dar nimic nu sună apetisant. Energia nu este nici ea un însoţitor de nădejde în ultimii ani şi nu ştii de ce eşti tot mai obosit, mai ursuz sau mai trist. Aşa că apelezi la prieteni şi colegi de muncă. Dar nu e simplu pentru că toţi vin de peste tot de prin lume şi nu ai timp chiar în seara asta să înveţi o reţetă nouă. Dar totdeauna mă pot baza pe o porţie de paşte sau o salată parfumată pentru a ieşi din impas.

Mergând pe coridoarele spitalului, din ce în ce mai obosită şi neliniştită de soarele fierbinte ce pare că se răzbuna pe Marea Britanie, îl văd pe colegul şi prietenul meu Giovani mergând zâmbitor pe coridor spre mine. Probabil că are de colectat injecţiile pentru după-amiaza aceasta. Schimbăm politeţuri şi o îmbrăţişare. El plin de energie şi eu apatică, cum sunt tot mai des în ultima perioadă. Mă întreabă cum sunt iar eu îl întreb care este secretul bunei dispoziţii de care nu se desparte niciodată. Acum e mai molipsitoare decât l-am văzut vreodată. Urmează să meargă acasă pentru aproape trei săptămâni şi nu-şi mai încape în piele de bucurie. Îl invidiez sincer şi i-o spun. Urmează să petreacă aproape trei săptămâni acasă, în Sicilia. Îmi aminteşte de Sofia Petrillo, una dintre personajele sitcomului american The Golden Girls. Întotdeauna râde când îl asociez cu ea. Au acelaşi umor. Mă întreabă dacă vreau ceva anume din Italia. Are o listă gata şi probabil ceva loc în bagajul de cală. Mă ia pe nepregătite şi îmi zâmbeşte atotştiutor în timp ce îmi face cu ochiul? Ştie că am fost în Italia o singură dată acum mai bine de şapte ani pentru prima dată şi tot încerc să planific o excursie înapoi. Ştie şi istoria mamei mele în Italia. Se bucură când oamenii îi învaţă limba şi îi vorbesc în graiul matern. Îl rog să mă surprindă la întoarcere deşi încă îmi stă gândul la o vizită în Italia.

Între timp urmează vizita mea acasă şi mă gândesc la toate amintirile noi pe care le voi oferi inimii mele şi la îmbrăţişarea celor dragi. Mama nu a mai plecat înapoi în Italia. S-a întors în România după aproape patru ani dar ştiu cât îi lipseşte uneori. Încă găteşte paste napolitane, spaghete carbonara, bruschetta ca la mama ei acasă şi salate în care pune nelipsitul unei de măsline extra-virgin al cărui parfum ne-a scăldat bucătăria de multe ori în ultimii ani. A renunţat la prăjeli, acum totul de face pe grătar şi de cum păşesc în apartamentul vechi din blocul gri mă izbeşte aroma de natural, de bun, de acasă. Azi a pus vinete şi ardei pe grătar pentru a face salată şi o focaccia cu roşii uscate în cuptor numai bună de împrietenit cu o salată de vinete autohtonă. Scott, omul căruia nu i-au plăcut niciodată paştele a ajuns să mănânce spaghetele cu pesto verde şi roşu făcute în casă de mama şi să vrea să se întoarcă în Italia pentru a petrece mai mult timp acolo.

Dar pentru că sunt acasă, trebuie să mă întâlnesc cu prietenii vechi, aşa cum făceam odinioară, şi să împărţim un platou tradiţional românesc ca să ne mai treacă dorul de toate ale noastre. Un coş cu pituţe mici ne este aşezat în mijloc şi sunt surprinsă să le văd aburinde şi să le simt fierbinţeala de la distanţă. Apoi, fără să îmi dau seama, personalul restaurantului aduce pe masă două sticle de ulei a căror etichetă îmi pare foarte cunoscută şi care mă propulsează cu viteza luminii în anul 2013, în vara în care mama a venit acasă pentru prima vacanţă de când luase drumul Italiei. O sticlă verde cu eticheta galbenă din care curge un lichid auriu parfumat direct peste pitele noastre calde. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Cine s-ar fi gândit că am să-l mai văd vreodată la masa mea, în special alături de mâncare tradiţională românescă. O prietenie cu gust de ulei de măsline veche de mai bine de un deceniu şi primul contact pe care l-am avut vreodată cu Italia. Se pare că localul foloseşte uleiul de măsline din inima Italiei Monini pentru toate produsele de panificaţie şi pentru multe dintre reţetele lor. Nu m-am gândit niciodată că Monini, prima mea întâlnire cu Italia, se va îmbina atât de frumos cu un platou tradiţional românesc.

În drum spre casă, mă opresc la un supermarket şi merg direct spre raionul cu ulei. Nu îmi vine să cred că îl zăresc chiar acolo, pe cel mai înalt raft, întâmpinându-mă ca pe un prieten vechi şi rătăcit în timp. Iau cât pot de repede două sticle de pe raft, o mână de busuioc proaspăt, mozzarella şi roşii. Plătesc apoi plec spre casă, la mama, căreia îi este dor de Italia, ţară care a primit-o frumos şi i-a purtat de grijă patru ani. Ajunsă în faţa uşii, toată un zâmbet şi plină de încântare, bat de trei ori şi aştept ca mama să îmi iasă în prag, aşa cum mi-a ieşit de mii de ori înainte. Se uită la mine surprinsă că am ajuns acasă atât de devreme apoi ochii îi coboară spre mâinile mele pline. Îi ia o secundă să realizeze ce vede şi îşi astupă gura cu mâna ca să nu chiţăie un chiot de încântare si surpriză. “Ce ai făcut, mamă, mă întreabă ea cu capul într-o parte ca şi cum aş fi ascuns un secret în buzunar. Ţi-am adus Italia acasă. Vrei să facem nişte bruschette?

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.