România este o ţară fascinantă nu doar prin frumuseţile naturale ci şi prin cele spirituale şi culturale. Legendele locale, transmise prin viu grai de-a lungul mai multor generaţii, s-au îmbinat treptat cu legende mitologice, spirituale sau religioase creând un context mai vast şi mai puternic înrădăcinat în această parte de lume. Cu toţii am crescut înconjuraţi de legende locale sau regionale cu tradiţii, obiceiuri şi ritualuri pe care le păstrăm din moşi strămoşi dar şi cu poveşti de speriat copiii despre Muma Pădurii, Strigoi sau Moroi, Sânzienele (acele fete tinere care sucesc minţile băieţilor necăsătoriţi) ori mirese pierdute în negura codrilor. Acesta este farmecul autentic al ţării noastre şi aceasta este moştenirea spirituală pe care o lăsăm generaţiilor viitoare, legendele populare româneşti.

Omenirea este născută din poveşti pentru că ce am fi, noi oamenii, fără poveştile fantastice spuse la ceas de seară sau în faţa focului? Şi cum fiecare legendă are un sâmbure de adevăr, acestea au fost povestite şi răspovestite, fie adăugându-se, fie renunţându-se la anumite elemente până să ajungă în formele pe care le cunoaştem azi tocmai pentru a păstra amintirea oamenilor care au avut un impact puternic, fie el pozitiv sau nevativ, în vieţile celor mai iscusiţi povestitori ai istoriei noastre. Şi chiar şi aceste poveşti diferă de la regiune la regiune. Această moştenire spirituală cu tradiţie din sânul acestui pământ pe care îl numim acasă, se păstrează şi în zilele noastre cu sfinţenie şi este predată mai departe urmaşilor ca o comoară spirituală autentică şi plină de emoţie, profunzime şi înţelepciunea unui popor cu o istorie incredibilă.

Am mulţi prieteni proveniţi din felurite medii sociale, diferite religii sau crezuri care cunosc legendele locale, asemenea mie, şi sărbătoresc sau păstrează anumite tradiţii fie în aceeaşi formă ori într-o formă puţin modificată dar cu aceeaşi bază. De la plecatul cu sorcova, capra ori ursul, la pusul busuiocului sub pernă pentru a-ţi visa ursitul până la colorarea ouălelor de paşte ca simbol al jertfei lui Iisus ori anumite ritualuri dedicate momentelor importate ale vieţii precum nuntă, botezul său înmormântarea, cu toatele au ceva în comun. Nu se ştie, cu claritate de unde au pornit aceste legende sau ritualuri dar ne-au fost transmise din generaţie în generaţie şi noi avem responsabilitatea de a le transmite mai departe copiilor şi nepoţilor noştri. Numai aşa vom putea să ne păstrăm vie o identitate autohtonă bogată.

Se spune că veşnicia s-a născut la sat şi cred acest lucru cu toată fiinţa mea pentru că numai la ţară am simţit bogăţia, autenticitatea şi tradiţionalul. Probabil aşa s-au adus legendele în mediile urbane, odată cu primii tineri care au părăsit satul natal pentru o viaţă mai bună la oraş. Îmi amintesc, copil fiind, ca cele mai înfricoşătoare povesti erau spuse odată cu lăsarea întunericului, în grupul nostru de prieteni din faţa blocului de către copiii care abia se întorseseră de la ţară, de la bunicii la care îşi petrecuseră vacanţele de vară. Fiind născută şi crescută în inima Olteniei, nu de puţine ori am auzit poveşti cu Strigoi şi ritualuri secrete realizate de oamenii satului care nu ar mai trebui practicate în zilele noastre, fiind considerate barbare. De asemenea, povestea miresei de la Radovan care apare în drumul şoferilor tineri şi necăsătoriţi şi pe care nu ar trebui să te opreşti pentru a o ajuta este cunoscută de tot grupul meu de prieteni.

Cea mai ciudată legendă pe care am auzit-o vreodată i s-a întâmplat chiar verişoarei mele care, adolescentă fiind, a petrecut câteva nopţi, împreună cu o prietenă, la bunicii acesteia într-un sat aflat la o aruncătură de băţ de Craiova. Au trecut mulţi ani de la acea istorisire dar mi-o amintesc şi azi ca şi cum mi-ar fi fost povestită foarte recent. Se spunea, în sat că demult, când otomanii încercau să cucerească Valahia, s-au dat lupte grele în toată zona Olteniei care au sfâşiat multe inimi şi au scurtat foarte multe povesti. Aşa se face că într-o noapte de vară fierbinte când căldura înăbuşitoare te forţează să deschizi larg geamurile şi când somnul abia s-a îndurat de tine, ceva avea să spargă liniştea satului oltenesc liniştit. Balamalele geamurilor au început să scârţâie, mobila din camere a început să pocnească şi sunet de fanfara a început să răsune de nicăieri, ca şi cum o unitate militară numeroasă bătătorea uliţa principală a satului. Niciuna dintre ele nu s-a îndurat să arunce un ochi pe fereastra pentru că le era prea teamă de ceea ce vor fi văzut dar sunetul era atât de puternic încât întreaga cameră s-a cutremurat, fiind atât de aproape de drum.Casa aceasta se afla foarte aproape de o răscruce de drumuri, unde bătrânii satului încă povestesc că oamenii avari îl cheamă pe necurat pentru a face un târg. Cu atât mai evitată era această răscruce cu cât în mijlocul său se afla şi o fântână, ceea ce se spune că întăreşte şi mai mult convingerea că zonă trebuie evitată noaptea. Verisoara mea imi povestea ca asa cum s-a pornit toata tevatura, atat de repede s-a si sfarsit, ca si cum armata fusese inghitita de pamantul de sub picioarele lor. Cu toate acestea, fetele au refuzat sa se lase impinse de curiozitate si s-au ascuns sub patura pentru restul noptii.

Bunicii fetei nu auziseră nimic în noaptea precedentă dar nici nu au părut că trec cu vederea întâmplarea. Aşa au aflat fetele şi alte legende ale zonei ce pare că i-ar fi pus pe fugă pe marii lideri comunişti care ar fi vrut să transforme zona în centru de relaxare pentru capete importante ale vremii. Oltenii par să fie oamenii României cu cele mai multe credinţe populare dedicate duhurilor malefice din mitologia românească şi locul în care supranaturalul şi-a făcut loc în realitatea de zi cu zi a oamenilor. Dacă nu ar fi aşa, nu am unge uşile şi ferestrele cu usturoi în noaptea Sfântului Andrei, nu ne-am pune busuioc sub perna în speranţa că ne vom visa viitorul mire şi nici nu ne-am pune bani în buzunare în noaptea de Revelion în speranţa că anul următor va fi norocos. Fascinaţia noastră, a românului, de a îmbina religia cu mitologia mi se pare absolut fascinantă şi face parte din farmecul autohton contemporan în care noul şi vechiul se îmbină precum vinul bun şi carnea fragedă.

Avem atât de multe legende frumoase şi atât de multe de învăţat unii de la alţii. Aşa am învăţat că noi nu stăm prea mult supăraţi. Nu ne încruntăm pentru mult timp şi orice rău ni se întâmplă trebuie întâmpinat cu o glumă pentru că nu-i niciun om pe lumea aceasta mai capabil să facă haz de necaz decât românul. Poate de aceea avem atât de multe motive de petrecere, sărbătoare şi veselie. Poate pentru că tot ceea ce am trăit de-a lungul istoriei ne-a făcut mai puternici, mai rezistenţi, mai capabili să întâmpinăm nefericirea şi necazul precum un prieten vechi, cu zâmbetul pe buze. Datorită legendelor se culeg strugurii la lumina lunii, pentru dulceaţă, şi în memoria strămoşilor se uda pământul cu vin dulce pentru că noi încă mai avem timp datorită sacrificiului lor. Lumea este într-o continuă mişcare. Avem tot mai puţin timp şi suntem tot mai ocupaţi, îngrijoraţi şi mâhniţi de problemele vieţii contemporane, dar atât de multe poveşti şi legende de învăţat şi transmis mai departe.

De sărbători, mereu mă duc cu gândul la toţi ai mei, cei rămaşi şi cei duşi cu toate poveştile lor trăite împreună sau separat care fac parte din omul care sunt astăzi. Românul este multitudinea vieţilor înaintaşilor lui, a legendelor locale, a crezurilor şi simţămintelor spirituale. Sunt olteancă prin bunica mea şi bucovineancă prin bunicul meu. Sunt un mix de carne, sânge şi sudoarea  generaţiilor care au trăit mai frumos sau mai puţin decât mine. Am în inimă un străbunic pierdut în cel de-al Doilea Război Mondial, un altul pe care nu îl voi cunoaşte niciodată, bunici care au crescut singuri sau în familii mari dar şi părinţi pe care comunismul românesc i-a făcut mai trişti şi cărora le-a îngheţat oasele. Pentru că am avut timp să ascult şi curiozitatea de a întreba. Staţi la masă cu cei mai în vârstă decât voi, învăţaţi-vă istoria familiei şi povestiţi-o mai departe copiilor voştri. Numai aşa vom menţine în viaţa legende şi poveşti şi numele celor iubiţi se vor păstra în amintire.

Sursa foto: Beciul Domnesc

Am povestit şi am ascultat poveştile altora în faţa unui pahar cu vin plin de savoare, aromat şi echilibrat de foarte multe ori. De ce un vin? Pentru că nu există nicio altă licoare care să aibă o mai mare însemnătate în vieţile românului. De la prima împărtăşanie până la cea din urmă, vinul reprezintă atât un element religios cât şi martorul tăcut dar prezent la cele mai frumoase momente din vieţile noastre dar şi la cele mai grele. De aceea udăm pământul cu primul vin al sezonului în memoria celor iubiţi care nu ne mai pot împărtăşi poveştile lor dar care sunt atât de adânc păstraţi în fiinţa noastră. Şi de aceea aduc cu mine o sticlă de vin de fiecare dată când ajung acasă. Cum altfel le-aş putea povesti străinilor despre ţara mea, cu toate frumuseţile sale şi legendele fantastice, fără a le da răgazul de a savura un vin minunat de la mine de-acasă.

Vin sărbătorile pascale, bucuraţi-vă de mesele bogate în familie, de slujbele religioase şi de lumina blândă pe care această sărbătoare atât de importantă pentru românii de pretutindeni ne-o aduce în inimi. Anul acesta nu mi s-a mai dat răgazul de a-i asculta poveştile bunicului meu dar voi închina un pahar de Sauvignon Blanc Beciul Domnesc Grand Reserve  în memoria sa. Pentru că bunicului meu i-ar fi plăcut să se bucure de încă un pahar de vin dintr-o parte a ţării care l-a născut şi l-a crescut. Pentru că bunicul meu este o legendă şi un model de rezistenţă, ambiţie şi curaj. Un om care şi-a pierdut tatăl în război, a cărui mama a murit într-un accident stupid când el era un copil şi care a plecat de acasă în lume pentru a-şi face un rost şi o familie pe care să o crească frumos, în spiritul folclorului românesc şi al respectului faţă de toţi cei fără de care noi nu am putea să ne bucurăm de toate frumuseţile şi bogăţiile acestui pământ vechi îmbibat în legende şi tradiţie. Noroc şi Hristos a Înviat! Pate luminat alături de toţi cei dragi vouă, vă doresc.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.