Întotdeauna mi-a plăcut să scriu şi să citesc. Mi s-a părut întotdeauna că nu sunt făcută pentru această lume, că nu aparţin, că nu sunt pregătită. Fiecare vis, fiecare dorinţă, fiecare aspiraţie şi fiecare gând mi s-au scurs printre degete precum nisipul din clepsidra timpului. Aşa că mi-am petrecut toată viaţa încercând să evadez în lumi imaginare, magice sau fantastice în care să mă prind şi care să nu îmi mai dea drumul. Dar timpul, acest neobosit călător grăbit care nu rabdă şi care trebuie să aibă ultimul cuvânt în tot şi-n toate, nu m-a lăsat să zăbovesc nicăieri. Eşecul mi-a fost un profesor sever dar stoic. Poate de aceea cel mai frumos citat pe care l-am găsit, vreodată, în lecturile mele a fost cel al lui Marin Sorescu din “Iona“. Şi deşi nu sunt cea mai religioasă persoană, “Iona” este şi rămâne cea mai frumoasă piesă de teatru pe care am avut norocul să o urmăresc, până acum.

“Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.”

Nu prea mi-a ieşit nimic în această viaţă şi nu mi s-a împlinit niciun vis până la cei aproape 32 de ani ai mei. Viaţa mi s-a întâmplat altfel decât mi-am dorit-o şi mi-a fost aranjat destinul astfel încât să lupt şi să muncesc pentru orice am avut. Nu mi-a plăcut să depind de alţii. Nu am vrut, mai ales, să fiu îndatorată nimănui, financiar sau moral. Când eram copil nu ştiam niciodată ce îmi doresc să devin când voi fi mare. Cred că tot ce îmi doream este să am ce pune pe masă şi să nu îmi fie frică de o bătaie în uşa care va însemna sfârşitul unui acasă pentru mine.

Pentru cine crede că un copil sărac este aşa din cauza părinţilor săi nu a cunoscut-o niciodată pe mama mea. Femeia din viaţa mea care m-a învăţat stoicismul, truda, să nu cerşesc nimic şi să fac tot ce pot pentru a fi mai bine zi de zi. Pentru că ea a stat întotdeauna mândră şi dreaptă chiar şi când renunţa la ultima bucată de pâine în favoarea copilului său. Pentru că ea reuşea să facă bani din piatră seacă cât să aibă destul cât să-şi hrănească familia. Pentru că nici destinul ei nu a fost ţesut mai bine şi a ajuns să iubească un om care nu a ştiut niciodată să iubească un altul. O pot acuza pe mama mea de multe, ca orice copil care a crescut cu părinţi născuţi şi crescuţi în comunism şi care nu au ştiut mai bine. Dar nu am fost niciodată flamandă, desculţă şi nu am pierdut nici măcar o zi de şcoală.

Când am ajuns în clasa a opta, mi-am dorit să devin jurnalistă de investigaţii şi îmi propusesem ca primul pas spre această carieră să fie admiterea la un liceu cu pofil uman. Ştiam că am note bune dar mai ştiam şi că matematica mi-a dat întotdeauna bătăi de cap. Cum totul se întâmplă cu un motiv, aşa cum ne spunem nouă înşine pentru a ne împinge spre o nouă aventură, nu am intrat la acel liceu. În anul în care urma să dau admiterea la liceul dorit, bugetul nu a fost suficient pentru două clase ci doar pentru una. Am fost prima sub linie şi acolo am rămas până în ultimul moment. Aşa am ajuns la un liceu cu profil real unde am cunoscut cei mai frumoşi oameni şi prieteni care mi-au schimbat şi mi-au salvat viaţa de atât de multe ori încât nu am suficiente degete pentru a număra.

Când am absolvit liceul mi-am permis să visez, din nou. Mi-am spus că voi studia într-un oraş mare, occidental, unde voi avea mai multe oportunităţi şi în care mă voi regăsi pe mine. Nu am ajuns niciodată să studiez în Cluj sau în Bucureşti pentru că a trebuit să fiu realistă şi responsabilă. Ca mulţi dintre cunoscuţii mei, părinţii mei au luat drumul străinătăţii pentru a se asigura că cei doi copii ai lor vor avea mai multe şanse şi bucurii decât au avut ei. Nici de această dată nu am ajuns prea departe dar am reuşit să intru la o facultate care îmi putea oferi ceva oportunităţi şi care îmi şi plăcea. Am studiat Istoria şi mi-am zis că să fii profesor sau să lucrezi în arhive or muzee nu erau posibilitaţi rele. Poate pot chiar să devin soldat voluntar sau să ajung să studiez masterul în oraşele acelea mari. Dar eşecul mi-a fost un profesor sever dar stoic de la care mai aveam de învăţat.

Nu am devenit niciodată soldat din cauza platfusului şi nici o altă carieră în domeniu nu se mă zărea la orizont. Dar mai aveam şansa să dau admiterea la o facultate mare şi, lucrând mai bine de patru ani la blogul şi brandul personal, o carieră în social media mi se părea chiar un pas firesc. Pentru că am lucrat, din greu, în timpul facultăţii, aveam destui bani încât să îmi permit să dau admiterea fără a le spune alor mei, pe cont propriu, sperând că îi voi surprinde. Şi acolo am ajuns prima sub linia dedicată bugetului dar nu mai aveam resursele financiare pentru a rămâne şi a spera că se vor fi retras suficienţi candidaţi pentru a avea o şansă. Şi, aşa cum am mai spus, nu aş fi cerut niciodată prietenilor, familiei sau cunoscuţilor pentru că mi-ar fi fost frică să nu îmi permit să plătesc datoria aceea.

În vara aceea, ca şi în toate verile studenţiei, m-am ancorat în scrisul meu şi în cărţile mele dragi. M-am închis în bibliotecă ore întregi şi am citit, am scris şi am încercat să îi inspir şi pe alţii. Am făcut voluntariat şi am vorbit cu tot felul de oameni de la cei mai tineri până la cei mai în vârstă. Mi-am făcut prieteni din toate paturile sociale şi de toate vârstele. M-am plimbat prin ţară şi am învăţat multe. De la şcoala de vară de la Râşnov dedicată studenţilor şi absolvenţilor de Istorie, la Proiecte UN Youth Craiova şi România, la cursuri de responsabilizare socială în online alături de oameni din toată Europa şi până la a fi speaker în faţa colegilor şi necunoscuţilor alături de profesorul şi decanul facultăţii la care studiam, am încercat să mă fac bine, să asimilez şi să înţeleg tot ceea ce mi se întâmplase.

Am rămas pe bară un an, sperând că voi obţine un job care îmi va permite să strâng suficient cât să mai încerc măcar o dată anul următor. Dar eram atât de supărată pe mine şi pe lume, atât de decepţionata, atât de anxioasa cu privire la viitorul meu încât lunile au tot trecut şi eu nu reuşeam să mă împing să trec prin procesul aplicării, interviului şi unui nou refuz sau eşec. Părinţii mei reveniseră acasă dar nu am vrut să ştie prin ce treceam pentru a nu-i îngrijora. Şi fiind copil cu părinţi plecaţi în străinătate, mi-am promis că nu voi părăsi niciodată ţara mea, pe sora mea, pe bunicii mei pentru o străinătate care m-ar fi umplut de dor şi nefericire.

În martie 2017 plecam în Bulgaria, în postura de profesor, alături de alţii ca mine şi o mână de copii din medii defavorizate în cadrul unui proiect al Uniunii Europene dedicat oferirii de oportunităţi şi acces la educaţie a unor copii mai puţini norocoşi decât mine. Şi mi-am dat seama pe scurtul drum spre Bulgaria că îmi place ceea ce fac şi îmi place să fiu profesoară. Ideea de a deschide minţi şi porţi, de a aduce bucurie şi informaţie acolo unde este cea mai mare nevoie şi de a avea un impact pozitiv în viaţa unui copil, aşa cum am avut şi eu modele de-a lungul vieţii mele, poate face diferenţa între o poveste eşuată şi una strălucitoare.

Aşa am decis să dau, în sfârşit, curs chemărilor unei prietene bune de a părăsi ţara în care m-am născut şi am crescut, pentru o scurtă perioadă. Era singurul mod pe care l-aş fi văzut în acel moment pentru a-mi putea aprofunda studiile şi a reuşi să ajung la oamenii care aveau cea mai mare nevoie de un om. Aşadar, în camera mea departe de casă, am cumpărat un bilet de avion doar dus. Am ajuns acasă într-o sâmbătă la prânz din Bulgaria. Am avut suficient timp cât să îmi iau la revedere de la ai mei şi să mai iau masa cu ei o singură duminică. Pe 10 aprilie 2017, cu o săptămână înainte de Paşte, mi-am îmbrăţişat mama, tatăl şi soră şi le-am promis că ne revedem curând. Nu stau mult, mi-am zis mie şi lor, o minciună nevinovată care se voia un adevăr înduioşător.

Am crezut că voi fi departe de casă şi de toţi ai mei pentru numai un an sau doi. Nu voiam să stau mult şi nu îmi trebuiau foarte mulţi bani pentru ceea ce îmi propusesem să fac mai departe. Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi povestea mea din Anglia a ajuns să fie atât de surprinzătoare încât nu aş fi crezut-o nici eu dacă nu mi s-ar fi întâmplat. Am trecut prin multe aici şi la aproape 8 ani de Anglia mi se pare că am trăit o viaţă departe de casă. Primele şase luni au fost o adevărată dramă. Am ajuns să lucrez într-un fast food doar, doar, voi strânge bani să fug înapoi acasă. Am spus nu în faţa a doua propuneri de mariaje pentru vize. Am mâncat o dată pe zi. Am mers prin centrul unui oraş periculos, singură, în puterea nopţii. Am fost atacată în timul programului. De două ori. Am plecat dintr-o casă cu hainele de pe mine şi tot ce am putut aduna în două plase într-o oră. Am plâns privind un portbagaj plin pe jumătate cu toată viaţa mea de până la aproape 24 de ani. Mi-am pierdut cei mai buni prieteni.

Am rămas pentru că am descoperit dragostea la 3000 de kilometri de casă şi am învăţat că este răbdătoare, bună, blândă, amuzantă şi necondiţionată. Am redescoperit pasiunea pentru fizică şi am învăţat optică de la zero. Am ajuns să lucrez într-o optică timp de cinci ani jumătate şi, chiar dacă au fost suişuri şi coborâşuri, am ajuns să învăţ o meserie nouă şi să îmi doresc să ajung să lucrez în sistemul de sănătate britanic. Am învăţat şi am reînvăţat tot ce ştiam şi nu ştiam într-o limbă pe care îmi era teamă să o vorbesc şi dificil să o înţeleg, uneori.

Am învăţat că suntem atât de privilegiaţi în România să avem oportunitatea de a cunoaşte oameni, a lega prietenii şi a le menţine peste ani. Mi s-a umplut inima de mândrie când eram întrebată de unde sunt şi mi se spunea fie că acea persoană vizitase ţara mea fie că îşi dorea să o viziteze. Am fost tratată ca una de-a lor de către cei născuţi şi crescuţi aici şi am fost bătaia de joc a altora care nu credeau în mine şi care mă vedeau slabă sau naivă. Am fost promisă pentru bani unor străini de către proprii prieteni şi mi s-a calculat valoare în funcţie de cât câştigam la un moment dat. Am cunoscut alţi romani cu poveşti similare şi am învăţat că nu toţi cei care vorbesc limba mea îmi vor binele. Merg în magazine fără teamă de a nu-mi permite coşul de cumpărături şi comand jucării online de câte ori ceva îmi înmoaie inima deşi am aproape 32 de ani şi nu mai am timp să mă (mai) joc. Ţin figurine în curţii originale şi îmi place să mă uit la cărţile şi seturile de Lego pe care le-am colecţionat de-a lungul anilor. Când mă întreabă cineva câte seturi Lego am construit le spun că doar unul mic. Restul sunt încă în cutii. De ce? Pentru că unele obişnuite mor greu şi unele răni nu se vindecă niciodată.

Am vrut să îmi spun povestea cu bune şi rele pentru că am fost inspirată de o altă poveste a unui om cu care mă identific şi despre care nu am aflat decât recent. Deşi au fost oameni care nu au crezut în el şi ideile sale, deşi au fost oameni care i-au spus că nu se poate, deşi a căzut de multe ori, a reuşit să se ridice cu şi mai multă ambiţie. Cosmin Răileanu, fondatorul Vindem-Ieftin.ro, un depozit virtual a reuşit să revină puternic, după un refuz al unor investitori şi să le dovedească că l-au judecat pripit şi greşit. După solicitarea unei investiţii de  780.000 de euro în cadrul emisiunii Imperiul Leilor în anul care lasă tuturor un gust amar pe limbă 2020. Cosmin a revenit în 2022, după doi ani de muncă susţinută şi în care a fost determinat să folosească refuzul investitorilor ca pe un motor de propulsie către stele şi dincolo de ele. Dacă am învăţat ceva în scurta mea viaţă de până acum, uneori e suficient să primeşti câteva refuzuri şi dezaprobări ca să îţi dea impulsul de a îţi dovedi ţie însuţi, şi mai apoi celorlalţi, de ce eşti capabil. Nu este cel mai bun mod de a ambiţiona pe cineva, totuşi.

Unii oameni sunt răi de dragul de a fi răi şi încearcă să doboare pentru a se simţi mai bine cu ei înşişi. Criticile constructive, sfaturile şi gândurile oferite cu intenţiile cele mai bune sunt moduri prin care fiecare dintre noi ne putem atinge potenţialul. Pentru că eu sper că şi Cosmin a avut oameni lângă el care l-au sprijinit şi au crezut în el suficient cât să pună ultima piesă de puzzle sau lego în locul său şi să-l aducă în acest punct în care compania sa a ajuns la o cifră de afaceri de 10 milioane de Euro într-un timp record.  Doi ani mai târziu, s-a întors în emisiune, cu o solicitare de 2,5 milioane de euro pentru 10% din acțiuni, demonstrându-le investitorilor cât potenţial are şi cât a reuşit să facă în timpul care trecuse intre interacţiuni. Deși mai mult decât dornici să-l susțină şi să se înhame la trăsura succesului alături de Cosmin, acesta a ales să refuze ofertele, preferând să crească pe cont propriu şi a păstra viziunea și valorile afacerii sale dovedind un caracter puternic şi moralitate în afaceri. Aceste calităţi sunt doar câteva deţinute de acest tânăr antreprenor care dovedeşte din nou şi din nou cât de important este să nu te dai bătut şi să perseverezi. Ca o dovadă, clară, că decizia sa şi credinţa în propriile puteri au fost o alegeri înţeleapte, compania sa are acum o cifră de afaceri de 15 milioane de euro.

foto: Vindem-Ieftin.ro

Am fost, sunt şi voi fi adepta învăţatului continuu. De asemenea, sunt adepta recunoaşterii şi a învăţării din propriile greşeli dar şi din greşelile altora. Una dintre prietenele mele vechi îmi spunea, cândva, că nu avem timp să facem toate greşelile din lume aşa că Dumnezeu/Destinul/Viaţa ne dă modele de urmat sau modele de la care să învăţăm. De aceea nu regret oamenii cu care mi-am petrecut timpul de-a lungul vieţii. Fie că mi-au lăsat sau mi-au luat ceva, că m-au iubit sau mi-au frânt inima, acei oameni m-au învăţat o lecţie. Unele lecţii sunt menite să vină când te aştepţi mai puţin dar când ai cea mai mare nevoie de ele. Precum eşecul, succesul necesită multă muncă, repetiţie şi determinare. Putem în viaţă să cădem de o mie de ori. Cel mai important lucru este să învăţăm să ne ridicăm de o mie şi una de ori. Nu avem manuale de instrucţiuni când ne naştem. Unii nu avem cele mai uşoare vieţi sau cele mai bune modele. Cel mai important este să înveţi şi din bine şi din râu. Eşecul mi-a fost un profesor sever dar stoic care m-a învăţat să cad atunci când am nevoie să îmi reîncarc bateriile pentru a încerca din nou. Şi chiar dacă nu mi-au ieşit toate aşa cum mi-am propus, am reuşit să ajung în locul acela în care pot merge la magazin şi pune în coş aproape orice vreau, să fac o cumpărătură impulsivă şi să am grijă de Ianolia mică din inima mea ori de câte ori ceva ce nu am avut vreodată îmi face inima să-şi piardă ritmul. Cu toate visurile mele pierdute pe drumul vieţii, cu tot eşecul meu din fiecare încercare şi cu toată frustrarea adunată şi pusă în şi mai multă muncă, sunt mândră de copilul care nu a renunţat niciodată şi de tânăra care nu s-a dat bătută atunci când a ajuns din nou pe prima treaptă.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.