A fost o dată, precum multe alte dăti înainte și după acest eveniment, că dacă nu s-ar fi întâmplat eu nu aș fi fost aici să vă povestesc. Într-un sat din inima Bucovinei se năștea veșnicia mea. Veșnicia mea s-a născut la sat, într-o zi de august în anul 1942 în timp ce Europa era în plin război mondial.

Bunicul meu nu a avut o viață ușoară dar a fost un om bun și drept care a știut să mângâie și să se impună când a trebuit. Ca orice om născut și crescut în vremurile crunte ale războiului, trecut prin comunism și crescându-și copiii în timpul regimului Ceaușescu, nu a fost întotdeauna cel mai bun părinte. Dar chiar sunt toți oamenii buni părinți tot timpul? A avut oasele înghețate și stomacul lipit de spate, a avut inima ascunsă într-o stană de piatră și a dat pedepse care i-ar face să se cutremure pe cei de vârsta mea sau mai mici. Dar a fost un om darnic, muncitor și simplu care a crezut în bună creștere și în faptul că oamenii buni se formează în familie. Pentru că numai omenia trece testul timpului și numai oamenii buni rămân în poveștile care se spun din generație în generație.

Îmi este foarte greu să îmi imaginez cum a trecut bunicul meu prin viață știind o parte dintre greutățile pe care le-a cărat pe umeri de la o vârstă fragedă. Într-un sat din inima Bucovinei, din iubirea lui Nechifor și a Lucreției s-au născut bunicul și alți trei frați. Numai bunicul și încă un frate au supraviețuit primilor ani de viață, din păcate, pentru că atât s-a îndurat Dumnezeu să le lase.

Bunicul nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Când el avea doi ani, rușii deja ocupau părți din Basarabia și Bucovina și în 1944 bărbații din satul bucovinean în care trăiau erau recrutați în război.

-Nu te du Nechifore, spuneau vecinii, că ai doi copii mici și o nevastă tânără acasă.

-Și de m-oi ascunde și mă vor găsi, mă vor împușca oricum. Mai bine merg și trag și mă voi întoarce înapoi la ai mei peste vreun an.

Nu s-a mai întors niciodată. De fapt, până în ziua în care ne-am luat adio de la bunicul, nu am aflat ce s-a ales de tatăl lui. Nimeni nu știe unde l-au dus sau ce-au făcut cu el. Nimeni nu a găsit vreun act, vreo notă sau vreun mesaj despre soarta lui. Nimeni nu a bătut vreodată la poarta veche din lemn cu vreo veste. Oamenii din sat spun, totuși, că numele lui s-ar afla pe un monument al eroilor. Nu știm dacă este adevărat dar mi-am promis că dacă este adevărat, într-o zi îi voi găsi restul de poveste și o voi aduce acasă.

Rămasă singură cu doi copii mici și o casă de ținut într-un teritoriu ocupat de ruși, Lucreția muncea puținul pământ pe care îl aveau și făcea tot posibilul să aibă grijă de ea și de copii, sperând că Nechifor al ei se va întoarce într-o zi înapoi. Dar soarta nu a fost deloc blândă cu femeia simplă de la sat care le făcea pe toate. Într-o zi nenorocită, venind de la câmp cu unelte și copii după ea, un coșmar avea să i se desfășoare în față bietei femei. Fiind plecați toată ziua, din zori până la apus, casa rămăsese goală și pare că ar fi atras oameni răi sau disperați care au ajuns să îi jefuiască de tot puținul și nimicul pe care îl aveau. Dusă la fântâna din curtea casei sărăcăcioase pentru a lua apă de spălat și gătit pentru copii, cu mințile încurcate, cu lacrimi în ochi și cu inima frântă pentru a nu știu câta oară, Lucreția alunecă pe lemnul ud și cade în fântână lăsând în urmă doi copii mici, orfani acum de ambii părinți.

Bunicul a plecat de acasă copil, la zece ani. Niciodată nu am aflat cât a fost în școală sau cum s-a descurcat de unul singur pe lume. Fratele său a rămas în satul natal unde s-a însurat cu o fată frumoasă din vecini și unde și-au crescut și fetița care avea să se numească Lucreția, în memoria mamei lor dar pe care aveam să o strigăm Crețuca până în ziua de azi.

Tătăiță a fost om muncitor și econom. Nu îi trebuiau multe și lăsa loc de bună ziua pe oriunde mergea. Într-unul dintre proiectele la care lucrase, cunoscuse un băiat din Craiova care avea să îl invite în anul 1965 la nunta lui. Așa a ajuns tătăiță al meu la o nuntă în celălalt capăt de țară, să joace într-o horă alături de cea mai frumoasă fată cu cei mai albaștri ochi și cel mai lung par negru din câte văzuse prin perindările sale. Străbunica mea avea să îl pregătească și să îi dea curaj pentru cea mai mare provocare a vieții sale de adult cu un pahar ( sau mai multe) de Fetească Neagră Beciul Domnesc. Samoilă avea, chiar a doua zi, să o ceară pe Floarea de la tatăl său și să facă o nuntă faină în doar două săptămâni.

Bunicul nu a venit cu multe la casa socrilor săi. Potrivit poveștilor bunicii, “A venit cu zece cămăși pe umerașe pe care mi-a fost drag să le spăl și să le calc ani de zile până s-au prapadit cu totul.” Și a mai venit bunicul cu un dar de nuntă pentru bunica, un sac de monede pe care să le folosească la cofetărie, singură sau cu prietenele ei. I-a mai dăruit bunicii și trei copii, doua fete și un băiat pe care i-a iubit ca pe ochii din cap și pentru care a muncit o viață întreagă.

Bunicii au avut grijă ca fiecare copil să aibă casa lui și așa am avut noi norocul și bucuria să creștem împreună, în același bloc și să avem toată familia aproape de sărbători, nunți, botezuri și cumetrii pe care le petreceam împreună și datorită cărora suntem o familie unită și plină de viață. Fiecare tradiție a fost menținută cu iubire și bucurie. Bunicul chiar a inventat “Sâmbăta pomenii” unde ne strângea pe noi, nepoții și cărora ne dădea bănuți în fiecare săptămână pentru ceva dulce sau vreo jucărie pentru care economiseam bănuți.

Samoilă a muncit până nu l-au mai lăsat mâinile și picioarele. A muncit și după ce a ieșit la pensie și a ajutat doctori, femei de serviciu, polițiști și procurori dar și pe proprii copii fie că aveam de vopsit, pus parchet sau gresie și faianță. A muncit mult și după ce s-a pensionat și nu și-a luat o zi liberă doar pentru el. Ne ducea în parc și ne plimba cu tramvaiul, cutreieram cu el gradina botanică și era primul colindat în fiecare iarnă. Fusese un bărbat mândru și frumos în tinerețe și a rămas la fel și mai târziu în viață. Întotdeauna era îmbrăcat într-o cămașă spălată și călcată, cu o pălărie pe cap bătând aleile parcului de la un cap la altul în fiecare zi însoțit de nepoți. Spunea că încă le dă de lucru oaselor ca să nu uite ce trebuie să facă. Mergea în vizită alături de bunica în fiecare toamnă la fratele său, mutat acum mai la vale de casa părintească, de unde aduceau cele mai mari și suculente pere și cele mai bune poale în brâu pe care le-am mâncat vreodată.

Bunicul glumea mult și glumea frumos. Spunea glumițe cu tâlc și glume cu care crescuse la sat, bancuri cu povești și povestiri din tinerețe. Îl văd și acum ieșind din camera lui purtând un tricou pe care mătușa mea i-l făcuse cadou. Tricoul era inscripționat cu textul “distribuitor de glume la minut” și  ne zisesem că se potrivea de minune. De fiecare dacă când purta tricoul îl întrebam dacă mai știe vreo glumă bună. Ne păcălea că se supără spunându-ne că el nu e păcălici și dispărea în camera lui. Noi ne întorceam la discuțiile noastre și când ne așteptam mai puțin deschidea, ceremonios, ușa dormitorului său și ne surprindea cu o glumă și mai amuzantă decât cea de dinainte.

Îi plăcea viața dar era cumpătat și la bani și în ce privește viciile. Îi plăcea vinul bun, mai ales cele din zona Moldovei și Bucovinei și câte un vinars la ocazii speciale. Nu bea și nu fuma în rest. Își făcea analizele medicale și avea grijă să vină cu noi la controale medicale regulate, de asemenea. Când am aflat că aveam ovare polichistice, m-a dus la cea mai bună doctoriță endocrinolog din Craiova. S-a trezit și a mers cu mine la spital în fiecare dimineață la șase pentru teste și proceduri medicale. M-a ținut de mână când am aflat că sunt șanse mici să devin vreodată mamă așa cum mă ținuse de mână când prietenul lui polițist mă ciupea de obrăjori și îmi spunea micuța peloponeză când eram copil.

Sursă Foto Beciul Domnesc

Era mândru de mine, orice făceam și deși nu a învățat niciodată engleza, l-a primit pe prietenul meu Scott în vizită cu inima plină și cu ochii scăpărând de bucurie, de fiecare dată. Îl lua de umeri și vorbeau despre fotbal și mai ales despre Arsenal, echipa de fotbal preferată a lui Scott. Se înțelegeau între ei într-un mod în care eu nu aș putea fi vreodată capabilă să mă înțeleg cu un om… prin imagini, sunete și mișcări de mâini. Și mi-ar fi plăcut să stea mai mult. Bunicul, cu puțină școală dar cu o îndemânare fantastică, o inimă mare și onestitate, a ajuns sa fie parte din atâtea povesti de viață, din atâtea suflete de oameni care l-au respectat pe Domnul Nicu, așa cum îi spuneau acum și care încă îl pomenesc în poveștile lor.

Bunicul este omul care mi-a semănat cel mai mult și cel al cărui suflet a fost la fel de amărât și totuși plin de viață precum este al meu. Prin simplitatea lui, a adus atât de mult bine și atât de multă frumusețe în viețile tuturor celor care au avut norocul să îl cunoască. Dar cum o viață tragică, uneori, se termină tot în tragedie, bunicul care dusese o viață fără vicii a fost răpus de un cancer pancreatic rapid și mortal. Dar s-a tinut tare și puternic mai bine de un an, deși doctorii îi preconizaseră doar șase luni, el a rezistat puțin peste un an. Deși am decis să îi ascundem teribilul diagnostic pentru că nu se mai putea face nimic, el a intuit și a știut in sufletul său adevarul. Și ne-a intrebat până i-am recunoscut spre sfârșitul anului.

Nu am apucat să îl văd mai des, odată cu mutarea și nici să îi ascult poveștile de viață în detaliu. Nu îi plăcea să fie rezumat la rolul de victimă și nici nu se considera una. Era un om bun între alți oameni care a crescut o familie frumoasă așa cum nu i-a fost dată lui. Și m-a așteptat să ajung înainte să își ia rămas bun și să participe la o cină în familie așa cum nu mai avusese vreodată, alături de părinții, frații, socrii și cumnata lui. Și probabil vor fi tot acolo, povestind și glumind, când ne va veni și nouă rândul să ne alăturăm lor.

Veșnicia mea s-a născut la sat și a fost pus să se odihnească lângă socrii săi care au primit un om simplu, un copil orfan în casa lor și cărora le-a fost stâncă până la final. Cu o candelă în mână și un pahar de vinars Miorița așa cum i-ar fi plăcut lui să mai bea măcar o dată, născut în Subcarpații de Curbură la granița dintre Muntenia, Ardeal și Moldova, l-am așezat să se odihnească, în sfârșit, și am povestit amintiri vechi de când lumea noastră și a lor despre un om care ne-a ținut pe fiecare în parte pe umerii săi și ne-a fost sprijin continuu. Pe monumentul alb întruchipând zâmbetul strengăresc al bunicului meu se scurg câteva picături strălucitoare, cu reflexii aurii de chihlimbar care emană note de fructe confiate, caramel și vanilie.

Veșnicia mea s-a născut la sat și a transformat simplitatea, bunul simț, dărnicia, bunătatea și noblețea într-o artă rafinată, într-un om despre care încă spunem povești și alături de care încă am mai povesti, dacă viața ne-ar fi dat răgazul. Generații noi de copii se nasc în familiile noastre și toți cunosc chipul bunicului Samoilă…tataie Nicu, așa cum îi spuneam toți. Curând, vor afla și poveștile omului care a reușit să lase în urmă o adevărată comoară de înțelepciune și bine, o familie frumoasă și armonioasă și o legendă a curajului, determinării, bunătății și dăruirii.

Petreceți cât mai mult timp alături de bătrânii voștri. Petreceți frumos și delectați-vă cu un vin bun de sărbători. Împărtășiți-vă poveștile și ascultați-le pe ale lor. Viața pare lungă și răbdătoare dar nu știm niciodată ce ne așteptă după colț. Mi-aș fi dorit să îl intreb mai multe, să îl ajut mai mult și să îl mângâi mai des. Dar timpul nostru a ajuns la final. Dacă mai aveți timp, nu îl irosiți pe tot. Poate și veșnicia voastră s-a născut deja.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.