Calatorii Personale

Gânduri după cinci ani petrecuți în UK

Gânduri după cinci ani petrecuți în UK

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge aici, cel puțin nu la început. Nu venisem in UK ca să rămân, ci doar pentru o scurtă perioadă de timp, cât să mă pun pe picioare. Dar planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din Regat și am ajuns acum, la aproape 29 de ani, să fi petrecut jumătate din acest deceniu pe Pământ britanic. Am foarte multe gânduri după cinci ani petrecuți în UK.

10 aprilie 2017 aterizam pe aeroportul din Luton cu un bagaj de mână, frică, încântare și emoții cât să umplu toată Londra. Nu am timp să îmi fie dor. Și în marea majoritate a timpului sunt prea copleșită de muncă și grijile zilnice ca să îmi fie dor. Și e mai ușor așa. Dar vin sărbători, aniversări și momente unice în viață când nu poți fi alături de cei dragi și dorul te răpune, te îngroapă iar vină pune piatră de temelie peste sufletul tău și așa împovărat.

Și am trăit cele mai frumoase și cele mai grele experiențe din viața mea de până acum, aici. Am învățat ce înseamnă să iubești sănătos, cum arată o familie normală și cât de greu e să lași oamenii să plece, atunci când nu îți mai aduc nimic bun în viață. Am învățat să fiu deschisă și să accept ajutorul atunci când mi se oferă și să cer ceea ce cred că mi se cuvine. Am învățat că un om poate căra atât de multe cu el până când sufletul, pur și simplu, dă pe afară și îți spune că nu mai poate. Am trecut printr-o pandemie, două căderi nervoase tratate cu terapie și pastile pentru anxietate și depresie, un divorț al părinților pentru care nu am putut fi acasă, probleme de sănătate ale membrilor familiiei care ar fi putut fi catastrofale, netratate, o perioadă în care am crezut că îmi voi pierde cel mai bun prieten și partener, izolare, muncă excesivă, lipsa prietenilor și suportul familiei și infectarea cu covid care m-a lăsat cu traume până în ziua de azi.

Gânduri după cinci ani petrecuți în UK

Am ajuns de la a căuta cu disperare un loc de muncă pentru a mă întoarce acasă la a-mi schimba, complet domeniul de activitate și, acum, cu mai bine de patru ani și jumătate de experiență în optică, am ajuns să lucrez într-un spital privat în care munca mea e respectată, sunt tratată bine și am ajuns să nu îmi mai fie frică dacă voi reuși să fac față cheltuielolor de la lună la lună. Londra și zona Surrey, unde locuiesc, sunt printre cele mai costisitoare zone din Anglia și am descoperit asta pe propria piele. Dar încă am speranța că voi reuși să am casa mea departe de casă aici, într-o zi.

Și îmi este din ce în ce mai ușor să mă simt acasă în UK, chiar dacă nu am venit aici cu gândul de a rămâne. Anglia m-a primit așa cum primești un prieten vechi pe care îl știi demult dar cu care nu te-ai văzut niciodată. Și chiar dacă începutul a fost greu și încă am momente în care nu mă simt eu însămi aici, îmi amintesc vorbele bunicii cum că “Omul sfințește locul” și învăț să mă arăt așa cum sunt, cu toate ale mele, bune și rele.

Îmi lipsesc sărbătorile petrecute în familie, îmi lipsesc tradițiile pe care nu le pot păstra și întotdeauna țin o frică în sân legată de posibilitatea de a uita propriile-mi rădăcini. Vorbesc din ce în ce mai puțin în română decât în engleză. Oricât de mult îmi spun că pot spune oamenilor de lângă mine cum mă simt, nu simt că spun totul dacă nu o fac în graiul meu, în limba mea și a alor mei. Și pot să spun povești sau glume și rememorări ale vieții mele de acasă dar parcă acele detalii mici care fac diferența se pierd printre degetele alunecoase ale imposibilității de a traduce totul într-o limbă care nu e a mea.

Gânduri după cinci ani petrecuți în UK

Și cum poate să nu mă doară când nu am nicio posibilitate de a-mi plânge dorul în limba engleză? Cum să spun eu partenerului meu de viață că dorul îmi mănâncă sufletul în fiecare zi de sărbătoare pe care nu o pot petrece cu ai mei? Cum să spun colegilor de muncă faptul că nu am petrecut mai mult decât o mâna de zile cu băiețelul verișoarei mele, sora mea geamănă cu care am împărțit o viață, jucării, haine și aceeași farfurie? Cum să ii spun mamei partenerului meu că fetiță celei mai bune prietene ale mele va fi împlinit doi ani la momentul in care o voi cunoaște pentru prima dată? Și nici nu știu cum să le explic alor mei că sunt bine dar că sufletul meu e plin de ei și că timpul îmi scapă din palme din ce in ce mai rapid?

Mă vindec dar nu uit, nu pot uită. Nu trece dar învăţ să trăiesc cu dorul acesta sfâșietor. Ştiu că cineva mă va aşteapta acasă şi atât timp cât sunt oameni dragi acasă, sunt şi eu mai puternică aici, la 3000 de km depărtare. Mă vindec de minciunile care ni se băgau în cap despre străinii care ne urăsc, mă vindec de toate ipocriziile mincinoşilor care merg acasă şi se laudă că afară se câştigă foarte bine şi că lor le merge bine sau mai bine decât altora dintre noi. Mă vindec de toţi leneșii care se prefac atunci când trebuie să muncească şi de toţi ai noştri care abia aşteaptă să afle cât câştig sau cât  de mult muncesc eu că să se simtă mai bine cu propria persoană atunci când pun capul de pernele altora la final de zi, în case străine şi reci pentru care plătesc chirii exorbitante la final de lună și pe care se laudă altora că noi că le dețin.

Dar au trecut cinci ani. Urmează să îmi depun actele pentru ședere permanentă. Sunt parte din masele de imigranți care au venit aici pentru puțîn timp că să ajungă să rămână pentru o viață. Sunt parte din generația hamster de laborator pe care guvernul țării mele a făcut experimente și care, în mare, a ajuns în alte țări făcând cu totul altceva decât ce au învățat acasă. Dar noi suntem doar numere care lipsesc din contabilitatea țării și care sunt adăugate la final de an în știri, sub formă de câți bani s-au trimis în România din țară x în anul y. În Anglia e soare și mă las scăldată de masă asta de căldură care îmi lipsește in fiecare zi plină de nori. Acasă plouă… încă o mâna de urme ale pașilor mei se șterge de pe asfaltul pe care am mers spre te miri ce destinație. Oare câte ploi au mai rămas până la eradicarea completă?

Gânduri după cinci ani petrecuți în UK

Grab a Sunday bite
Personale Profesionale

Grab a Sunday bite

Dacă eşti ca mine, copil născut şi crescut în anii ’90 în România postdecembristă, noţiunea de mic dejun nu ne era cunoscută decât prin prisma dimineţilor de duminică. Aceste dimineţi de duminică care, printr-o minune ciudată de aliniere a…

Dor de sărbătorile de altădată
Profesionale

Dor de sărbătorile de altădată

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine, sărbătorile de iarnă, s-au încheiat, întotdeauna, după Sfântul Ion. Chiar dacă au trecut Crăciunul şi Revelionul, eu încă păstrez acel dor de sărbătorile de altădată. Încă mai ascult cântece de Crăciun…

Reciclare creativă
Profesionale

Reciclare creativă

În ultimul an s-a vorbit mult despre reciclare. Cum putem face reciclare creativă, palpitantă şi interesantă? Cum putem ajuta micile afaceri în anul în care cele mai multe dintre ele s-au lovit de barierele biologice? Cum putem face o…

Am descoperit aromaterapia
Profesionale

Am descoperit aromaterapia

În ultimele două luni am beneficiat de tratament pentru a diminua efectele anxietăţii sociale şi ale atacurilor de panică tot mai frecvente de care sufăr. Cumva, e de înţeles atunci când petreci cel puţin patru luni închis în aceeaşi…

Cât de obsedată eşti de The Body Shop?
Personale

Cât de obsedată eşti de The Body Shop?

Dacă ar fi să fiu întrebata, „Cât de obsedată eşti de The Body Shop?” aş putea răspunde că destul de obsedată. Cam aşa se descrie obsesia când ai rafturi pline cu produse de îngrijire ale aceluiaşi brand. Am început…

Back to school cu Decathlon
Profesionale

Back to school cu Decathlon

Nu ştiu dacă tot ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme sau pur şi simplu faptul că am mai adăugat un an în buchetul vieţii m-a făcut mai nostalgică. E timpul acela din an în care mulţi se vor…