Nu ştiu să fac cadouri la ocazii speciale. Niciodată nu am avut acest dar îngeresc de a oferi cadoul perfect cu ocazia zilelor de naştere, Crăciunului sau oricărui alt eveniment la care trebuie să te prezinţi cu un dar care să conteze. Ca şi cum acest obicei distruge orice creativitate pe care aş putea-o folosi pentru încropirea unui cadou decent. Dar întotdeauna am avut un fler anume de a face cadouri random, fără vreun motiv anume. Prietenul meu spune că este modul meu de a-mi arăta iubirea, eu cred că este şi un pic de traumă pentru că vine din nevoia de a ţine oamenii de lângă mine fericiţi şi, astfel, lângă mine pentru o perioadă mai lungă. Nu cumpăr iubiri dar dacă merg la cumpărături şi văd ceva, cât de mic, ce cred că i-ar plăcea cuiva iubit îl iau pur şi simplu. În general sunt mici ornamente, o carte interesantă sau dulciuri pentru prietenul meu ori produse noi, fără gluten, pentru colega mea.

Când eram copil, eram foarte activă şi practicam o grămadă de sporturi. Eram, cum se spune, slabă băţ. Un tratament greşit, administrat de medicul de familie, pentru o condiţie pentru care nu făcuse teste şi al cărei nume nu aveam să îl cunosc până la vârsta de 31 de ani, mi-a lăsat trupul deformat, metabolismul dat peste cap, hormonii vraişte şi pe mine cu o încredere de sine la pământ. Din acest motiv, timp de ani de zile am refuzat să fac poze. Ador să îi fotografiez pe alţii dar când vine vorba de o fotografie cu mine mi-aş dori să nu se întâmple. Verişoara mea, draga de ea, mi-a zis într-o zi de vară caldă, în prima mea vizită în Cluj şi la Beliş, că va veni o vreme când voi regreta că nu am imagini cu mine. Şi a avut mare dreptate pentru că abia anul trecut am realizat cât de importante sunt momentele petrecute cu cei dragi, cât de efemere şi cât de puţine şi cum o simplă imagine poate aduce alinare.

Bunicii mei m-au crescut de când aveam doar două luni. Ei sunt şi vor rămâne cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am auzit-o vreodată iar bunicul rămâne cel mai curajos, cel mai onest şi cel mai lipsit de noroc om pe care viaţa mi-a dat şansa să îl întâlnesc. Vă povesteam aici despre bunicul şi viaţa sa cu bunele şi relele sale. Când a fost diagnosticat cu cancer pancreatic în Ianuarie 2023, lumea mea s-a sfărâmat în mii de bucăţele pentru că ştiam că nu mi-au mai rămas multe momente alături de el. Ultimul Crăciun şi ultimele sărbători Pascale pe care l-am petrecut cu toţi ai mei a fost în anul 2016 şi asta va rămâne cu mine pentru tot restul vieţii. Regretul de a fi pierdut atât de mult timp departe dar şi regretul pentru toate clipele pe care le voi mai pierde şi de acum înainte. România este ţara cu cei mai mulţi emigranţi din Uniunea Europeană. Părinţii mei au fost emigranţi în Italia timp de cinci ani şi eu le-am urmat exemplu la mai puţin de un an de la întoarcerea lor acasă dar către Marea Britanie.

Când bunicul s-a prăpădit anul trecut în Februarie, era cald cum nu a mai fost niciodată în România iarna. Mi-amintesc că aveam o programare în prima zi acasă şi eram în tricou pe stradă la începutul ultimei luni de iarnă. Bunicul ne-a aşteptat, pe mine şi pe Scott să ajungem acasă înainte de a închide ochii şi a mai strânge o dată familia în acelaşi loc. Primăvara era anotimpul lui preferat pentru că putea merge la plimbare prin parc şi admira natura trezindu-se la viaţă. Cred că Dumnezeu s-a îndurat de sufletul lui şi ştiind ce început de viaţă grea i-a fost dat, i-a făcut cadou o ultimă primăvară înainte de a-l lua la el şi a-i curma durerea ultimului an de viaţă. În sâmbăta în care a plecat, toată furia iernii cu ploile de gheaţă, cu vântul năprasnic şi rece s-au năpustit asupra oraşului din inima Olteniei. Primăvara aceea de o săptămână fusese doar pentru el. Pentru omul bun şi blând căruia i s-au luat toate chiar de la început dar care a clădit atât de multe în restul vieţii.

Atunci mi-am dat seama că nu am prea multe poze cu bunicul meu. Credeam că aveam una recentă, de la ultima vizită în ţară, când ne-a dus pe mine şi pe Scott la aeroport şi se bucura că un copil la ideea de a călători în atât de multe ţări doar cu buletinul. Nu a mai apucat să călătorească şi nimeni nu a putut găsi acea poză din aeroport. Întreaga familie, albumele vechi, patru telefoane nefolosite de ani de zile şi aproape un an mai târziu am găsit câteva poze cu mine adult alături de bunicul. Ceea ce mi-a frânt inima pentru că deja sufeream şi regretam toţi anii pierduţi pe care i-aş fi putut petrece alături de el şi toţi ai mei. Eram invidioasă la gândul că prietenul meu avea atât de multe amintiri cu toţi cei dragi lui, chiar şi animăluţele de companie pe care le-au avut de-a lungul anilor dar şi pe familia mea care petrecuse atât de multe sărbători cu bunicul şi aveau atât de multe poze şi filmări cu el. Eu abia aveam o mână întreagă de poze din 32 de ani de viaţă alături de bunicul. Atunci mi-am promis că nu mă voi mai feri de poze pentru că este mai important acel moment decât modul cum arată oamenii, sau cum cred că arată.

Anyoli  îmbină arta cu tehnologia şi din iubirea aceasta au fost create bijuterii cu suflet care păstrează amintiri fotografice, video sau muzicale pentru a fi împărtăşite cu oamenii dragi şi care să le aline dorul în zilele grele în care plecarea doare cel mai tare. Anul acesta, înainte de Crăciun, voi fi acasă, alături de mama şi sora mea. Mama nu ştie, încă, dar eu şi sora mea am conspirat la aducerea la viaţă a acestei surprize dar şi la împletirea unor poveşti pe care mama să le asculte în fiecare seară şi să şi le apropie de inimă chiar şi când noi suntem departe. O bijuterie cu stocare inteligentă care să-i păstreze toţi oamenii dragi aproape. Acesta este un cadou pentru viaţă, pentru a-i reaminti cât de puternică este şi cât a tras în această viaţă pentru a ajunge unde este şi că prin noi va duce mai departe puterea, stăruinţa şi curajul. Pentru toate zilele în care şi-a îngrijit tatăl, pentru toate zilele în care a reuşit să facă bani din piatră seacă pentru a pune ceva pe masă, pentru toate nefericirile pe care le-a adunat din cauza unui om egoist merită să fie cadorisită în fiecare zi, doar pentru că este aşa cum este. Un lănţişor cu pandantiv inimă din argint cu piatra Madre Perla a fost creat pentru femei puternice, pentru femei precum mama mea care va purta pozele cu ea şi părinţii ei, cu noi şi bunicul, videoclipurile trăznite cu ocazia aniversarilor şi momentelor de revedere, pozele cu noi mici şi videoclipuri de la serbări. Şi normal că acest lănţişor face parte din Colecţia Love pentru că acest cadou va fi oferit cu iubire şi va fi primit cu şi mai multă iubire, cum numai o mamă poate iubi.

Sursă: http://www.anyoli.ro

Iubirea şi familia rămân în amintiri, chiar şi când locul păstrat la masă este gol. Dar ne reamintim de cei dragi în fiecare zi, nu doar de sărbători sau ocazii speciale. Nu ştiu să fac cadouri la ocazii speciale pentru că întotdeauna îmi par forţate şi o obligaţie. Dar ştiu să ofer mici momente speciale, mici cadouri din suflet şi mici proiecte DIY în care am pus suflet şi iubire. Englezii au o sintagmă pentru aceste gesturi mici dar cu o încărcătură inimaginabilă LoveToGive. Pentru că ei cred că a dărui aduce cel puţin la fel de multă bucurie precum a primi cadouri. Este o stradă cu două sensuri în care inimile ni se umplu de bucuria de a dărui şi de cea de a primi. Dăruim părţi din noi pentru a fi aduse alături de părţi din cei dragi şi primim bucuria lor sinceră şi iubirea cu care ne privesc atunci când facem un gest mic. Şi este atât de simplu să accesezi o întreagă galerie de amintiri cu ajutorul telefonului mobil pe care îl avem cu toţii în buzunare. Apropii telefonul de un pandantiv şi o întreagă lume de amintiri vechi şi noi, voci blânde şi pline de dragoste sau cântecul acela special va răsuna ca o memorie plină de suflet şi de iubire ca să-ţi amintească că eşti preţuit, ca şi tu contezi. Chiar şi când ai schimbat câteva telefoane şi ai pierdut toată galeria media, cum am păţit eu.

Bunicul obişnuia să ne sună de fiecare dată când privea un meci de fotbal al echipei preferate de Scott. Mereu îi spunea că este ca şi cum am fi în aceeaşi tribună dar nu ne putem găsi pentru că sunt prea mulţi oameni. Eu obişnuiam să îi dau întâlnire surorii mele în nopţile cu lună plină. Atât timp cât priveam spre cer, de oriunde am fi în lume, privim aceeaşi lună şi ne simţim mai aproape una de alta. Bijuteriile au fost şi vor fi mereu simboluri ale promisiunilor de iubire, de statornicie, de permanenţă. De aceea sunt poduri de legătură între suflete, între oameni şi între poveşti. Au rezistat timpului, dezastrelor, despărţirilor, revederilor şi plecărilor către o altă lume. Faptul că putem acum ataşa mesaje de încurajare şi iubire, imagini alături de cei plecaţi, videoclipuri de la începuturile vieţii sau pur şi simplu un cântec de iubire şi dor sunt dovada vie a faptului că există permanenţă. Chiar şi când nu mai suntem, faptul că suntem reamintiţi, din nou şi din nou, faptul că se spun poveşti despre noi şi vieţile noastre este însăşi promisiunea că viaţa noastră nu este de prisos şi că tot ceea ce facem rămâne.

Bijuteriile pe care le găsiţi pe http://www.anyoli.ro sunt realizate din metale preţioase (aur galben, alb, argint) şi sunt înnobilate cu pietre naturale precum Madre Perla. Dar cel mai important element al acestor produse este părticica de suflet pe care, odată adăugată, o poţi lua cu tine, să-ţi ţină de cald sufletului, oriunde te-ar purta paşii în lume. Într-o lume plină de lucruri trecătoare, de trenduri care nu trec testul timpului şi al oamenilor care vin să îşi ia ce au nevoie pentru a pleca mai departe, lucrurile şi oamenii statornici sunt tot mai rari. Doar ideea de a-i putea auzi glasul bunicului meu, al mamei într-o zi mai grea sau al surorii mele când mă macină dorul mi se par comori de nepreţuit pe care le putem scăpa printre degete într-o secundă. De aceea oferim cadouri fără vreo ocazie, pentru că iubirea şi dorul nu cerşesc ocazii, nu sunt temporare şi nu se sting de la o zi la alta. De aceea ne oferim pe noi înşine, mai presus de orice, fără frică şi fără grabă. Pentru că nimic din ce contează în lumea aceasta mereu pe fugă, în care timpul este un hoţ discret şi agil, nu se pierde, nu cu adevărat, niciodată.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru SuperBlog 2025.