Vin cu aromă de legende românești

Întotdeauna mi-a plăcut istoria. Poate de aceea am studiat-o în facultate. Dar nu am ajuns să o predau pentru mult timp. Ca și cum mi-a fost teamă să împărtășesc un secret prea multor oameni. Ca și cum țineam poveștile cele mai tragice și cele mai frumoase mult prea aproape de inimă pentru a le da drumul. Întotdeauna mi s-a părut că istoria este romantică. O poezie care sună (mereu) altfel în funcție de narator. Ni se spune că orice moneda are două fețe, așa cum orice poveste are mai multe versiuni. Și întotdeauna am ținut în suflet această vorbă a unuia dintre profesorii mei din facultate. “Cel mai bun mod de a învața istoria este alturi de un vin bun. Pentru că vinul este poezie îmbuteliată iar istoria este o poezie cu final tragic.” Un vin cu aromă de legende românești, i-aș spune eu. Și pentru că limba română este o limbă atât de plină de suflet și totuși atât de modelabilă, eu vin să vă povestesc legende românești cu aromă de nostalgie.

România a fost unificată datorită unor români curajoși și dârzi. Oriunde te uiți în țara aceasta bogată și frumoasă, a avut loc o luptă fie între românii din diferite zone, fie între români și alte neamuri. Ne-am călit în luptă și ne-am născut din foc și dorința de continuitate, de a lăsa ceva urmașilor. Și Nina și Vladimir aveau aceleași gânduri cu privire la viitor.

Veneau din același sat, crescând împreună pe malul Dâlgovului, colindând aceleași ulițe prăfuite în fiecare vară și iubind aceleași cireșe pe care le furau din grădina lui Moș Ion de peste deal. Poate de aceea au ajuns să se promită unul altuia de mici și să–și jure iubire la umbra unui stejar bătrân înconjurați de cei dragi și bătătorind pământul bogat și muncit de generații întregi cu jocurile tradiționale românești timp de trei zile și trei nopți în care vinul a fost principalul invitat. Vinul a fost martorul tăcut al uniunii lui Vladimir cu Nina și cel care a ascultat cele mai frumoase povești, cele mai amuzante întâmplări și cele mai tragice amintiri ce le curgeau oamenilor de pe buze direct în paharele de un roșu vișiniu sau de un galben fir de pai în bătaia soarelui de iulie.

Dar nici nu a apucat să se ridice soarele deasupra lor în cea de-a patra zi după nunta celor doi, că Vladimir, alături de toți bărbații în putere care petrecuseră și își spuseseră zeci de povești în zilele precursoare acesteia, au fost luați la luptă. Numai ceva de-ale gurii și o sticlă goală de vin a apucat Nina să-i strecoare în traistă lui Vladimir înainte ca iscoada lui Ștefan cel Mare să-l ia de guler și să-l pună în formație. “Să-mi scrii și să-i dai drumul de-a lungul Dâlgovului sticlei celeia de vin, Vladimir al meu, să știu că ești bine. Iar eu te voi răbda cum sper că te va răbda și pe tine pământul până te vei returna acasă la mine” îi urlase Nina la plecare în timp ce se prăbușea în brațele maicii ei cu inima frântă. Ploaia, pornită de nicăieri, în rafale puternice, îi spăla lacrimile amare și îi uda rochia albă, înfundată acum în nămolul în care se afudase blestemând și chemându-l pe Vladimir înapoi.

Mai iau o gură dintr-un parfumat pahar de Fetească Neagră Beciul Domnesc și îmi șterg lacrimile grele care-mi curg pe obraz. Mă forțez să citesc mai departe. Mă împunge curiozitatea să o fac dar inima mi-e bucăți cu fiecare nouă informație din povestea lui Vladimir și a Ninei. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc povești cu tradiție, poveștile oamenilor simpli care n-au cerut bătălii și nici să fie luați de lângă familiile lor. Istoria nu înseamnă numai cifre, statistici sau planuri militare. Înseamnă și inimi, familii simple care au devenit victime, dar și supraviețuitori cu povești incredibile despre rezistență, determinare și dorința de a trăi și a se întoarce acasă.

Vladimir a trimis sticla de vin de-a lungul Dâlgovului așa cum își dorise Nina. Îi repovestise amintiri vechi din copilărie, cum se îndrăgostise de ea, cum o ceruse de la taicuțul ei și cum mai plânsese maica lui de fericire că își găsise o fată bună din sat. Îi mai spusese și povestea fiicei pe care și-o doreau amândoi și pe care aveau să o numească Dragă, că tare dragă le-ar mai fi fost. Îi spusese cum o mai iubea și cum era cel mai fericit om de pe pământ pentru că o avea pe ea lângă el. O mințise că sunt cu toții bine și că se vor întoarce acasă și că vor petrece încă trei zile și trei nopți. Își dorise Nina atât de tare atunci să poată citi rândurile puse pe hârtia aceea. Dar fusese prea săracă pentru a fi dată la școală. Vladimir fusese norocos. Cel mai mic dintre cei unsprezece copii, fusese și preferatul maicii lui. Așa se face că a ajuns Vladimir la școală până în clasa a opta. Picături de sânge și lacrimi pățău scrisoarea pe care o strângea Nina la piept ca și cum îl strângea pe el în brațe în acea zi sub stejarul bătrân. Sticla de vin, crăpată și cu gâtul spart, stătea de veghe la capul patului ei când a venit pe lume, în sfârșit, Draga. Fetița pe care Vladimir nu va putea să o strângă în brațe și care îl va ști pe tatăl ei din poveștile celor care îl cunoscuseră.

Nina a botezat-o pe Draga în noua biserică ctitorită de Ștefan cel Mare în satul lor. Legendele spun că lacrimi amare îi picurau pe obrazul rozaliu când privea spre altarul bisericii, acolo unde se găsește o masă. Masa aceasta are drept picior rădăcina stejarului bătrân sub care Nina și Vladimir și-au jurat iubire veșnică și în care s-a tras cu săgeata atunci când s-a ales locul construcției bisericii din prezent. În aceeași biserică și-au jurat Draga și Vasile iubire veșnică, peste ani, și aceleași lacrimi amare i-au inundat Ninei fața, cum s-a întâmplat de fiecare dată când trecea pragul acelei biserici, la gândul lui Vladimir. Vladimir al ei pe care nu l-a răbdat pământul mai mult și pe care Draga nu l-a văzut niciodată.

Comuna se numea atunci Odobești. În actualul oraș Odobești legendele locale spun că Ștefan cel Mare a ctitorit acolo Monumentul Beciul Domnesc care stă mărturie a luptelor dintre acesta și Radu cel Frumos. Acest monument istoric de o valoare culturală inestimabilă este un adevărat patrimoniu național care găzduiește o comoară de peste 100.000 de sticle de vin. Vinul, comoara noastră cea mai de preț. Acest martor tăcut al atâtor evenimente din viețile românilor și al atâtor povești spuse de îndrăgostiți, de prieteni, de familii, de străini. Vin cu aromă de legende românești, istorie, tradiție și tragedie.

Mi-au plăcut două lucruri în această viață: vinul și poveștile. Nu pot concepe o poveste fără a o asocia cu un vin bun pentru că orice vin bun are o poveste. Nu am citit niciodată eticheta unui vin la cumpărare. Întotdeauna am degustat, am apreciat, am trăit și am format o memorie în colțul minții mele dedicat memoriilor marcante. Abia la final am citit povestea, eticheta, detaliile fine despre această comoară îmbuteliată. Vinul și iubirea sunt atât de asemănătoare. Unele povești îți frang sufletul la fel ca vinul oțețit. Altele îți îmbată simțurile, te iau de cap și într-o clipită au dispărut. Dacă ești, cu adevărat, norocos, s-ar putea să îl descoperi pe acela care te completează. Cu parfumul, gustul și senzația de ceva ce știi de atât de mult timp, fără să-l știi de fapt, vei reveni la el ori de câte ori vei vrea să te întorci acasă. Vinul te transformă în poet,într-un îndrăgostit, într-un devorator de povești. Istoria se scrie în fiecare zi iar vinul bun te însoțește în fiecare clipă din viață. Împreună, aceștia îți vor deveni cei mai buni tovarăși de drum, cei mai înțelepți sfătuitori și cei mai devotați soldați. Învățăm din istorie și ne bucurăm de viață alături de un pahar cu vin bun. Viața este prea scurtă pentru istorii trecătoare și vin slab.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.