6 ani de Anglia şi lupta cu depresia

Oficial, cel puţin după 10 aprilie 2023, am ajuns la 6 ani de Anglia şi lupta cu depresia încă se desfăşoară activ. Nu am o dată estimativă pentru cea din urmă dar o simt mai acut şi mai prezentă în ultimii ani. Nu e o luptă uşoară dar, mai important, nu este o luptă dreaptă. Depresia şi anxietatea sunt două părţi din tine şi e greu să te înfrunţi pe tine însuţi. De cele mai multe ori aceste două părţi câştigă şi foarte rar, mai ales singur, ajungi să dai şi tu câte o lovitură decisivă.

De când mă ştiu am încercat să îmi fac mintea să tacă. Toate acele voci ale societăţii, ale familiei şi ale culturii devin uneori prea agresive, prea puternice şi nu au un buton de oprire. Zumzăitul din fundal urlă a eşecuri, frustrări şi nefericiri şi toate astea se întâmplă în acelaşi timp. „Nu eşti bun de nimic”, „Eşti o pagubă, distrugi orice lucru pe care pui mâna”, „Nu o să ajungi nimic bun în viaţa”, „ Eşti vai de capul tău”, „Eşti cât casa ştiinţei”, „Nu te mai da tu sfaturi, de aia nu ai prieteni” şi lista poate continua. Toate astea urla in mintea ta, cu vocea ta dar dintr-un trecut mai indepartat sau mai apropiat in care vocile astea le-au apartinut persoanelor pe care i-ai iubit si ii iubesti cel mai mult.

Dacă eşti atât de puternic distrus emoţional îţi va fi greu să ai motivaţia de a te ridica din pat dimineaţa, de a face patul, de a merge la cumpărături sau chiar şi la o simplă plimbare. Oamenii se uită la tine, prin tine şi te judecă, încearcă să-ţi ghicească povestea, să descifreze ce anume din tine şi fiinţa ta te fac să fii mai prejos decât ei, le dau senzaţia că sunt mai bine decât tine? La urma urmei, de ce nu te-ai judeca un străin când ai fost abandonat de persoanele care îţi spuneau că te iubesc, ca tu chiar contezi pentru ei şi că nu vor pleca niciodată? Unde sunt toate acele iubiri pierdute, iubiri eşuate, cei care au scăpat, cei care au văzut printre crăpături şi au dat bir cu fugiţii chiar la timp, înainte ca întreaga structură sa se prăbuşească?

Ne surprinde faptul că oamenii se sinucid, deşi se descurcau atât de bine, erau pe o pantă ascendentă. Apoi vine goană nebună de a căuta vinovaţi. De ce nu i-au fost prietenii aproape, Familia nu şi-a dat seama că e ceva în neregulă? Semnele depresiei şi anxietăţii sunt vizibile. Nu trebuie să te lăfăi c ele în lume dar numai un orb nu ar putea vedea ce se întâmplă. Au încetat să răspundă la telefon sau răspund la mesaje după săptămâni întregi sau luni, se izolează de lume, nu mai sunt atât de activ social, sănătatea lor fizică se degradează de fiecare dată când vă întâlniţi şi zâmbetul ăla doar din buze pare destul de dubios şi el. Sufletul petrecerii este prima persoană a cărei energie socială se scurge din clepsidră spartă şi pleacă foarte repede de la evenimente sociale. Hobbyurile sunt ignorate sau privite cu nostalgie pentru că avem alte preocupări, nu avem timp, nu avem energie sau nu ne mai aduc nicio bucurie. Peste tine se aşează o plapumă grea de iarnă care e prinsă la colţuri sub saltea şi te apasă atât de tare încât ajungi să-ţi simţi inima bătând în tâmple. Atac de panică, transpiraţie, vedere din ce în ce mai neclară, genunchii îţi cedează, inima vrea să-ţi spargă pieptul şi tu nu ştii unde este ieşirea.

Am încercat câteva tipuri de antidepresive. Am avut multe efecte secundare, În ultimele luni am renunţat cu totul pentru că şi atunci când am dublat doza nu am ajuns să simt nimic. Medicul meu nici nu ştie. Nu ar trebui să întrerupi tratamentul fără a te consulta cu doctorul. Am aflat că bunicul meu are cancer în stadiu terminal cu o zi înainte de ultima mea şedinţa de terapie cu noul terapeut. Numai 16 şedinţe în program, atât plăteşte NHS. Nu îmi permit să plătesc pentru terapie. Aşa că am fost adăugată pe încă o listă de aşteptare într-un nou program pentru încă 8 şedinţe. Cam aşa arata lucrurile. Mi-am dat demisia de la jobul meu anterior din cauza bullyului constant şi a toxicităţii şi încă aştept ca toate verificările să fie gata la noul job pentru care am primit o ofertă. Sper într-o veste bună şi în schimbarea norocului dar sunt prea down ca să găsesc optimism.

Aproape o lună fără plată. Un viitor nesigur şi gândul că pierd timp preţios cu omul care m-a crescut de la două luni pentru că nu îmi permit să merg acasă şi pentru că ar fi nesăbuit pentru mine să fac acest pas. Ipocriţii ar spune că umblă câinii cu covrigi în coada în străinătate dar un lucrător într-un fast food câştiga £850 pe lună, asta dacă i se oferă ore şi chiria unei camere într-un apartament sau o casă e cel puţin £600. Asta ca să dau un exemplu de cât de bine o duc unii oameni în afară. Dar nu avem voie să spunem nimic. Doamne fereşte să te audă că te plângi sau faci pe victima. Du-te taica acasă că îţi luăm noi locul de muncă dacă nu eşti mulţumit.

E greu să îţi faci prieteni într-o ţară nouă. Când munceşti tot timpul şi nu poţi ieşi frecvent, sau programul tău nu se potriveşte cu programul celorlalţi, este greu să ieşi din casă. Prietenii de acasă au alte priorităţi, viaţa lor, nefericirile şi bucuriile lor şi nu are toată lumea timp să sune, să întrebe de tine sau să fie siguri că nu faci vreo tâmpenie. Unii încearcă să se asigure că nu sunt la un pas de a face ei înşişi vreo tâmpenie. Tu nu mai suni, nu le mai scrii. Ce să le spui? Nu ai o viaţă interesantă, nu vrei să îi superi sau îngrijorezi cu ale tale şi uneori astea se adună în hore nebune care îţi iau minţile. Ştiţi cum în folclorul romanesc exista frumuseţile pădurii, Ielele cărora dacă le ieşi în cale se spune că îţi ia minţile? Eu cred că aceste iele sunt bolile mintale. Toate acele gânduri, depresii, anxietăţi şi traume se prind în hore nebune uneori şi te fac cu capul.

Văzusem la un moment dar un podcast cu un artist si întotdeauna îmi voi aminti întrebarea pe care prezentatorul i-a adresat-o, „Ai fost vreodată suicidal?” iar răspunsul lui m-a frapat şi m-a făcut să îmi pun întrebări. În mintea mea un sinucigaş este cel care încearcă activ să îşi facă rău. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că noţiunea se adresează şi celor care au gânduri de aşa natură. Răspunsul lui a fost „Da, tot timpul. Dar nu acţionez. Am o mamă şi o soră, o familia. Nu le-aş putea face aşa ceva“. Trebuie să facem o distincţie clară între ce înseamnă să doreşti să îţi faci rău şi ce înseamnă să vrei ca totul să revină la un normal pe care îl poţi asimila şi cu care eşti confortabil. Oamenii care îşi fac rău nu doresc să moară, nu doresc să îi supere sau îngrijoreze pe cei dragi, nu e malicious. Tipul aceştia de oameni doar încearcă să oprească durerea din sufletele lor, să pună un stop vocilor acuzatoare din mintea lor şi singura metodă pe care o găsesc unii oameni e să redirecţioneze acea durere în alte locuri. Am spus-o şi o să o repet, rănile fizice se vindecă mult mai uşor decât cele mintale. Depresiv nu este egal sinucidere. Persoanele care se chinuie în lupta cu depresia vor doar o pauză, un moment fără durere în care să nu li se mai oprească plânsul în gât şi în care să nu li se strângă inima şi să potolească urletele din capul lor şi toate gândurile.

View this post on Instagram

A post shared by Wealth | Mindset | Entrepreneur (@thisisfinancialadvice_)

Îmi amintesc, la un moment dat, într-una dintre şedinţele de terapie că terapeutul meu ajunsese la concluzia că, la fel ca şi artistul menţionat, sunt un sinucigaş pasiv. Sună ciudat, sinucigaş pasiv. Pentru că sunt o lasă mai mare. Nu aş putea să fac ceva împotriva propriei persoane pentru că nu aş putea să fac faţa durerii fizice. Dacă planul mi-ar eşua, nu aş putea face faţă perioadei de vindecare, conversaţiilor cu cei care m-ar întreba de ce aş face asta sau de ce am făcut-o. Dar şi mai important decât toate astea este că nu aş suporta gândul de a pune o altă persoană în poziţia de a mă găsi. Nu aş putea pune un alt om cu sentimente şi bucurii şi nefericiri şi visuri şi frustrări în situaţia de a da peste un corp fără suflare.

„Ce nu te omoară te face mai puternic“, spune o vorbă veche. Eu aş da cu vorba asta de pământ până s-ar împrăştia toate literele şi s-ar scurge în canalizare. Ce nu te doboară îţi dă cale liberă la frustrări, nefericiri, neajunsuri, pierderi, neîncredere, singurătate. Îţi dă cale liberă la tulburări mintale, la depresie, anxietate, PTSD şi câte şi mai câte alte tulburări şi probleme. De fapt, limba romană este plină de ziceri şi proverbe de aşa natură. „Trece până te-oi mărita/însura“, „Un şut în fund e un pas în faţă“, „Viaţa nu îţi dă mai mult decât poţi căra” şi multe altele. Toate vin dintr-o vreme în care oamenii nu cunoşteau noţiunea de sănătate mintală, de tulburări mintale, s.a. Şi înţeleg lipsa de educaţie şi lipsa de înţelegere a ce să faci şi cum să reacţionezi în cazuri de genul depresiei sau anxietăţii. Dar să rămâi acolo, chiar dacă cineva iubit putrezeşte din interior şi să nu fii capabil de o vorbă bună sau suport, asta nu mai înţeleg.

Nu am mai sărbătorit Paştele de şapte ani. Am plecat în 2017 din România cu o săptămână înainte de sărbătoare. Anul acesta am fost atât de îndârjită să fac ceva, să marchez ocazia cumva. Aşa că m-am îmbrăcat, am ieşit afară, am încuiat uşa în urma mea şi eram sigură că voi merge la magazin să cumpăr ouă şi vopsea. Şi cum stăteam întoarsă cu spatele la uşă şi cu mâna încă pe clanţă, m-am întors ca să deschid uşa şi să intru înapoi. Nu pot sărbători singură, fără familie, fără prieteni, fără tradiţiile obişnuite. Dacă am ouă încondeiate pe masă o să îmi râdă toată situaţia în faţă şi o să îmi aducă aminte de fiecare dată când intru în bucătărie. Aşa că nu am mai făcut nimic, mi-am ocupat toată ziua cu altele şi m-am prefăcut că e doar o duminică normală. Cam aşa încerc să fac cu multe sărbători, aniversări de acasă şi momente în care mă doare dorul.

Ar trebui să ne educăm mai mult cu privire la sănătatea mintală. Să încetăm să mai dăm vina pe alţii şi să perpetuăm aceasta blamare are se transmite de la generaţie la generaţie. Prietenul meu este lângă mine zi de zi, el şi familia lui încearcă să mă împingă să mai fac un pas, să mai scriu un rând, să mai trag un pic. În fiecare zi. Sora mea şi prietena mea Xaara au grijă să îmi trimită videoclipuri amuzante cu animăluţe în fiecare zi, doar să îmi aducă un zâmbet. Şi nici ele nu sunt happy happy, joy joy în fiecare zi. Cu toţii avem zile şi zile. Pentru unii dintre noi sunt mai multe dar doar pentru că un om a avut un moment de slăbiciune nu înseamnă că un altul a fost de vină pentru acel incident. Vina ar putea fi atât de acută încât ai putea să ai două victime în loc de una. Uneori, oricât ai încerca, nu poţi să fii acolo 24/7 e imposibil. Dar, câteodată, o vorbă bună şi suportul celor dragi ar putea face o inimă să bată pentru încă o zi.