Book Personale

Scrisoare

purple flowers on paper

Mă uit la ciobul ăsta de sticlă perfect tăiat și nu îmi place reflexia din el. Am crezut un singur lucru despre mine în viața asta și mi s-a întărit acest crez cu fiecare an în care sora mea creștea. Frumusețea, popularitatea și succesul unei persoane sunt date de reacția părinților la aflarea veștii că vor avea un copil. Probabil ai mei s-au speriat; au considerat că e prea devreme, sunt prea tineri și nu sunt pregătiți. Altfel nu îmi imaginez cum de am ajuns atât de imperfectă.

O zicală veche spune că primul copil este lecția prin care părinții trec pentru a se pregăti pentru al doilea. Și cred că am fost un profesor fantastic pentru că am văzut cu totul alte personalități interacționând cu sora mea. Și mă bucur. Traumele copilăriei nu sunt o moștenire pe care vrei sa o lași celor care vin. Fie ei frați sau proprii copii.

Unul dintre terapeuții mei mi-a recomandat să îmi spun oful într-o scrisoare adresată părinților mei, chiar dacă ei nu o vor citi vreodată. Am amânat acest lucru mult timp, din nesiguranța de a spune prea mult în cazul în care o vor găsi. Poate că aceasta are să fie acea scrisoare și în sfârșit voi face pace cu mine și voi putea să las trecutul acolo unde este, în loc sa îl târăsc după mine zi de zi, lună de lună și alți lungi ani, așa cum am făcut până acum.

Scrisoare

Știți chestia aia pe care părinții vi-o spun când ați făcut ceva bun? “Ai făcut-o pentru tine, nu pentru noi“. Ei bine-n absolut tot ce am făcut în viața asta a fost pentru a scoate vreo umbră de mândrie și bucurie legată de mine și alegerile mele în viață. Poate, că nu sunt o persoană bună per se. Poate doar caut validarea în oameni străini, în manageri, colegi, prieteni și oricine îmi iasă în cale pentru că ai mei nu îmi pot oferi acea validare. Poate sunt invidioasă pentru fericirea altora în loc să mă bucur de ceea ce am. Poate nu știu altfel.

Sunt multe lucruri pe care ai mei nu le știu despre mine și poate nu le vor afla niciodată dar un lucru încerc de când m-am mutat din țara mea. Sa fiu mai bine. Orice ar însemna asta. Și trag și ma zbat și încerc și poate nu reușesc întotdeauna dar sunt atât de obișnuită să mă zbat singură încât nu știu altfel. Și de ce aș face atât de mult caz despre dramele și nefericirile mele când alții o duc mai rău? Pentru că este nefericirea mea, e situația mea și numai eu știu cât de greu e să fii în acel loc negru din capul tău în care abisul e mai aproape decât suprafața.

Un lucru e clar la cei aproape 30 de ani ai mei. Am ajuns, cumva, până aici. Așa cum am putut, așa cum am știut sau am intuit. Vă iert, mamă și tată că nu ați știut mai bine și nici azi nu știți. Vă iert pentru ceea ce nu ați putut să oferiți și nici nu ați învățat vreodată. Va iert pentru că m-ați acuzat de lucruri odioase pe care nu le-am făcut niciodată. Poate asta v-a ajutat să fiți mai împăcați cu deciziile luate. Va iert pentru că nu știți că relația noastră este în comă și nu știți cum să o salvați. Și va iert pentru ca nu ați fost pregătiți pentru mine, pentru dramele mele, pentru prea multele mele și pentru că nu ați înțeles că o relație nu se dezvoltă pe butuci rigizi ci pe tufe de flori.

Scrisoare

Într-o zi poate mă voi vindeca de toate traumele pe care le-am dus cu mine în spate. Nu am multe amintiri din copilărie, oricum. Poate voi fi parte din generația care va învața să distrugă ziduri pentru a crește grădini. Poate unele repercusiuni ale celor ce le-am trăit vor merge cu mine atunci când îmi va sosi vremea să mă duc. Cu toate astea încă lupt și sper, încerc și ma iubesc așa cum sunt și în fiecare zi, într-un fel sau altul, sunt mai bine.

Sper ca într-o zi să mă puteți ierta și voi pentru toate nenorocirile care v-au făcut să fiți oamenii care sunteți azi. Sper ca și “lumea” a carei opinie o venerați să îmi înțeleagă viitoarele decizii.

Poate într-o zi mă veți ierta pentru că nu am reușit să fiu ceea ce v-ați fi dorit să fiu. Poate într-o zi voi avea copilul meu și va semăna cu mine. Și atunci voi face tot posibilul să iubesc acea ființă asa cum iubesc, azi, această Ianolia mică din inima mea. Copila pe care aș fi dat orice să știu cum sa o protejez și să o înțeleg. Copila care nu merită angoasele și nefericirile mele de azi. Făptura care s-a peotejat singură așa cum a putut și a știut. Pentru că nu a învățat-o nimeni că se poate si altfel. Pentru că un copil nu se așteptă ca părinții lui să știe cum să îl protejeze de nenorocirile lumii. Dar trebuie să știe că acasă este întotdeauna acolo unde ești iubit, dorit, iertat și acceptat… cu toate cele care vin odată cu această calitate unică de a fi o ființă umană.

Aceasta rămâne o scrisoare deschisă, un capitol pe care nu aș vrea să îl închid și care face parte din mine. Poate sunt și alți copii mari care au nevoie să își recapete încrederea în copilul de demult care și-a pierdut-o. Iertați-l și iertați-vă, dacă puteți. Până la urmă, ați făcut ceea ce ați știut mai bine cu ceea ce aveați sau știați.

Partajează asta:

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    Wikis
    14 August 2023 at 13:37

    Felicitari pentru curajul de a face aceasta recunoastere! Ai gasit cuvintele potrivite pentru a exprima sentimentele tale si povestea ta cu privire la lupta ta interna. Acest lucru cere foarte mult curaj si admir ca poti fi atat de deschisa. Iti urez mult succes pe viitor in drumul tau de autocunostinta si autorealizare.

Leave a Reply