Personale

Șapte ani de Anglia

time lapse photography of woman walking on street while holding umbrella near London telephone booth beside wall

Am ajuns la anul șapte în Marea Britanie. Șapte Ani de Anglia și în fiecare an încerc sa fac o retrospectivă a tot ceea ce s-a întâmplat în anul care a trecut. Nu mereu îmi reușește la timp dar încerc sa mențin consecvența. Încă mă întreb dacă am pierdut mai mult decât am câștigat în acești ani dar niciodată nu îmi reușesc calculele.

Am reînceput terapia. Am avut parte de cel mai nenorocit an al vieții mele de până acum dar, cumva, sunt încă aici. Terapeuta nouă îmi spune că sunt curajoasă, că sunt o luptătoare, că mă descurc minunat. Nu se simte așa. În tot amalgamul de întâmplări și vești rele, sunt obosită. Nu mai simt nimic. Doar oboseală. Știu că am ajuns, profesional, într-o poziție pe care mi-am dorit-o de când am întrat în acest domeniu. În viața de zi cu zi, însă, compromisurile sunt o constantă reamintire a tuturor lucrurilor la care am renunțat sau am pierdut ca să ajung aici.

7 ani de Anglia

Mi-am spus povestea de atât de multe ori în tot atâtea feluri în ultimii ani încât o știu pe de rost, aproape mecanic. Toți străinii ăștia cu certificate medicale  care vor să mă descoase fără să realizeze că nu am ascuns niciodată nimic. Toate temele lor par doar un șir de pași dintr-o culegere de exerciții obligatorii. Nimic nou, nimic unic, nimic diferit. “Învață să te joci mai mult” mi-a spus ea la ultima ședință.  Orice o însemna asta. De parcă avem timp să ne luăm timp de joacă. De parcă nu ne îngenunchează grijile și responsabilitățile zilnice. De parcă totul e simplu.

A fost primăvară la început de februarie acasă. 20 de grade cu soare la început de Februarie e o nebunie în România, în Europa. Dar tătăiță al meu iubea primăvara. Când vremea se încălzea, se întorcea în parc și în gradina botanică și le plimba aleile în fiecare zi. Îi plăcea sa se plimbe asa că atunci când i-a venit sorocul sa plece, Dumnezeu i-a mai dat o primăvară, ca nu îi fie frig în ultimele zile pe pământ. Și odată ce și-a luat la revedere de la toți, în sâmbăta in care a decis sa plece, cerurile s-au deschis. Ploaia a reînceput sa cadă nervoasă și gerul ne-a reintrat în oase și în inimi. Dar tătăiță al meu nu mai simțea decât căldură.

7 ani de Anglia

Pe 10 Februarie 2024 mi-am pierdut bunicul iar el a pierdut lupta cu cancerul care câștiga fiecare bătălie în interiorul ființei sale de mai bine de un an. A așteptat sa ajung acasă ca să mă mai vadă o dată. M-a durut să îl știu suferind și am fost atât de lașă încât nu am putut să mi-am dat voie să îl văd deteriorandu-se. Și a închis ochii și ne-a dat timp tuturor să ne spunem adiourile cât el dormea. A respirat până în momentul în care ne-am întors în Anglia și s-a lăsat purtat de îngeri către o lume fără durere și alături de toți ai noștri duși dar niciodată uitați.

Nu m-am putut întoarce acasă in timp. Mi-am văzut familia unită în suferință. I-am văzut pe toți împreună pentru prima dată după mulți ani și asta mi-a mai alinat puțin inima frântă. Și am povestit și am plâns și am râs și el a reacționat la poveștile nostre cu o strângere de mână sau un oftat. Mi-am luat timp să vorbesc cu el chiar dacă nu mă vedea. Dar știu că m-a ascultat. Știu că m-a știut acolo.

7 ani de Anglia
Am fost singură cu suferința mea într-o țară străină in care doliul nu înseamnă nimic și dușii se țin în frigidere cu lunile până la funeraliile propriu zise. Și m-am simțit a nimanui. Pentru prima dată în viața mea m-am simțit cu adevărat pierdută pentru că omul care m-a crescut nu a mai fost acolo să mă țină de mână, să mă sfătuiască, să mă pregătească pentru restul vieții mele. Dar știu că este în lumină și că nimic nu mai doare.

Apoi, pe 29 Martie am primit un alt telefon. Bunicul din partea tatălui meu a murit și el. Subit, de nicăieri. Abia își pierduse ultimul frate. Durerea a fost prea mare și i-a frânt inima. Se poate să pieri de inimă frântă și probabil asta l-a doborât. Nu l-am mai văzut de mult timp. Nu am fost niciodată apropiați dar m-a lovit în moalele capului această veste cu toată furia unui boxer nervos. Abia îmi îngropasem un bunic. Nu se poate să îl fi pierdut și pe ultimul rămas. Totul s-a petrecut prea repede. Nu am ajuns să-mi iau la revedere. Nu am putut să ajung la timp și nu voi mai avea niciodată posibilitatea să știu cine a fost ca om.

7 ani de Anglia

Nu am putut călători timp de o luna din cauza unei operații de urgență. Odată ajunsă înapoi aici, în februarie, a trebuit să fac teste. Doctorii credeau că mi-au descoperit celule precancerigene pe colul uterin. Trebuie să confirme cu alte teste. Am primit telefonul într-o vineri. Nu am știut de ce mă cheamă înapoi. Am crezut că trebuie să îmi explice rezultatele. Am crezut că vor să mă sfătuiască pentru viitor. Mi-am spus orice poveste care ar fi făcut sens în mintea mea. Scott a simțit ceva și a insistat să vina cu mine. În caz de orice…

Rezultatele nu sunt bune. Trebuie să facem tratamentul cât se poate de repede. Mi-au dat un pahar pentru un test de sarcină înaintea procedurii și eu am înghețat. M-au dus într-o baie și mi-au dat câteva minute. Tremuram și eram speriată. Îmi voiam mama acolo. La 30 de ani voiam la mama. Cu mâinile tremurânde am trimis un mesaj acasă. Aveam nevoie de mama, aveam nevoie ca cineva să știe ce se întâmplă cu mine. “Nu te panica dar trebuie sa intru in operatie de urgenta… o sa îmi taie un cm din colul uterin pentru că mi-au ieșit testele neregulate și vor sa facă operația în caz de orice.” Întreaga experiență este o poveste în sine pe care simt să o scriu curând pentru a da speranță și altor femei în situația mea.

7 ani de Anglia
Am muncit fără întrerupere de când am întrat în câmpul muncii în țara asta gri și ploioasă.  Am lucrat în McDonald’s la început apoi am întrat în optică și am învățat meseria de la zero într-o țară străină. Am învățat și am tot învățat până am ajuns într-un spital privat. Am descoperit cât de răi sunt oamenii și cât de mult își doresc unii dintre ei să îți stingă lumina interioară. Am supraviețuit și acolo și acum lucrez într-un spital de stat în secția de oftalmologie. Sunt primul punct de contact al pacienților cu trimitere de la doctor pentru tratamentul unei boali nemiloase a ochiului. Principala cauza de orbire în Marea Britanie e Degenerescența maculara, o boală ce afectează persoanele de peste 50 de ani.

Am urmat și un curs care mi-a oferit un certificat în înțelegerea Autismului. Autismul nu este o boală ci un spectrum și un subiect atât de familiar pentru mine de aproape 7 ani. Am învățat și învăț multe despre oamenii cu care interacționez. Învăț multe despre ce îi doare și despre ceea ce le aduce bucurii. Învăț că este important să nu ne uităm bătrânii. Sunt atât de mulți oameni singuri în lume, oameni care cunosc lume dar nu au pe nimeni alături. Sunt înconjurată de disperare și frică și tot ce pot să fac e să fiu vocea prietenoasă, politicoasă și înțelegătoare de la celalalt capăt al telefonului.

7 ani de Anglia
Șapte ani de Angia sunt dureroși și frâng. Sacrificiile fac, însă, parte din viața fiecăruia dintre noi. Câștigi si pierzi. Nu există o balanță clară. Dar încerc, în fiecare zi, să îi fac pe toți ai mei mândri de mine. Încerc în fiecare zi să fiu mai bună, mai înțelegătoare, mai răbdătoare cu oamenii cu care interacționez. Îmi imaginez că oamenii aceștia sunt copiii, frații, părinții sau bunicii cuiva și încerc să îi tratez așa cum sper că și oamenii dragi mie sunt tratați atunci când au nevoie de ajutor sau asistență medicală.

Încerc să nu mă dau bătută, chiar și când nu mai pot, chiar și când sunt obosită. Încerc pentru că alternativa ma sperie și nu o văd ca pe o soluție. Lupt zi de zi pentru că încă sper că voi primi vești bune. Încerc pentru că nu știu să simt altfel. Încerc pentru că iubesc și pentru că prefer să fiu o lașă în viață decât o eroină căzută. Și atât timp cât ma pot ridica din pat în fiecare dimineață, înseamnă că încă mai pot.

Partajează asta:

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply