Nimeni nu trăieşte izolat. Toţi ajungem, la un moment dat, să ne legăm, voluntar sau nu, viaţa de a altora. Ne integrăm în grupuri de oameni, legăm prietenii, începem relaţii, cunoaştem oameni.
Există puţine persoane în lume, pe care ne putem baza cu adevărat. În general, oamenii aleargă, muncesc, se zbat şi fac orice, indiferent de consecinţe din păcate, pentru a-şi atinge scopurile, pentru îndeplinirea telurilor proprii. Câţi dintre noi, nu am fost trădaţi, măcar o dată în viaţă, de un “prieten” ? Câţi ne-am pus baza în oameni care, la primul refuz sau în primul moment în care nu le-am putut oferi ajutorul, nu ne-au aruncat ca pe o haină veche şi ponosită, în primul coş de gunoi, găsit în drum?
Şi atunci, în cine ne putem pune baza, cine sunt cei de care avem nevoie, aceia pe care îi căutăm şi nu ni se arată în cale? Există o vorbă, pe care o aud tot mai des în ultima perioadă, “Cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât mai mult iubesc câinii!” sau “Dacă-i oferi unui om ajutor, acesta vrea mai mult, fiind capabil să te vândă oricărui om care îi oferă mai mult. Unui câine, pe de altă parte, dacă îi oferi un colţ de pâine şi un bol cu apa, îţi este credincios o viaţă, indiferent dacă eşti bogat sau sărac, sau l-ai lăsat singur o zi întreagă.” Mulţi credem că noi întâlnim oamenii care ne ies în cale şi ne înfrumuseţează viaţa, dar dacă de fapt, ei ne găsesc pe noi, exact pentru a ne reda speranţa şi fericirea?
Astăzi, am revăzut, pentru a doua oară în viaţă, drama Hachiko-Povestea unui câine . Povestea filmului, este genul acela de istorisire, de care avem nevoie în vieţile noastre, pentru a nu uita să credem în minuni, pentru a învăţa să apreciem devotamentul şi iubirea. Chiar dacă nu esti un iubitor de animale, sau nu te dai în vânt după câini în mod excepţional, această poveste, nu are cum să te lase indiferent, nu poţi scăpa fără ca măcar o lacrimă să-ţi scalde obrazul sau să te pună serios pe gânduri
Filmul, este emoţionant şi tulburător, dar şi plin de învăţături şi sfaturi pe care, deşi le ştim, facem prea des rabat de la ele. Aş dori să evit o descriere, deoarece, ar fi o descriere subiectivă. Nu poţi fi obiectiv după urmărirea acestui film şi nici nu poţi auzi două păreri identice ca şi rezultat a ceea ce se naşte în sufletele celor care îl urmăresc.
În prima instanţă, după urmărirea filmului, ai fi tentat să crezi că a fost distribuită pe piaţă, o nouă povestioara fictivă, menită să ne înveţe, fără a ne oferi însă, un suport real. Ei bine, nu şi aceasta. De fapt, filmul este creat după o întâmplare reală, petrecuta între anii 1920 şi 1930 în Japonia. Hachiko, a fost un câine din rasa Akita Inu, născut la o fermă din apropierea orașului Ōdate. Începând din 1924 Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universității din Tokio, l-a ținut pe Hachikō ca animal de companie. Pe durata vieții stăpânului său, Hachikō îl însoțea dimineața la Gara Shibuya urmând ca la întoarcerea acestuia de la locul de muncă, să-l aștepte în același loc din apropierea gării și să se întoarcă împreună acasă. Cei doi și-au continuat rutina zilnic până în data de 21 mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara din obișnuita sa călătorie cu trenul, deoarece suferise un atac cerebral la universitate în acea zi. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său îl aștepta. După acea zi, căţelul nu a renunţat şi nici nu şi-a pierdut speranţa ci a continuat să-l aștepte pe stăpânul său, prin mulțimea călătorilor, timp de nouă ani. Hachikō a murit pe 8 martie 1935, fără a înceta însă, să aştepte, fiind găsit în acelaşi loc din Gara Shibuya. În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea sa în fața Gării Shibuya.
Acum, te întreb pe tine, cel care citeşti aceste gânduri, tu cât ai fi dispus să-ţi aştepţi oamenii dragi, chiar dacă ai şti că nu mai vin? Cât timp ai rămâne loial celor dragi? Cât timp ai mai iubi omul care îţi era mereu alături sau, după cât timp l-ai uita…?
No Comments