Cheia zornăie în broască şi iala permite uşii grele de metal să se deschidă. Îngheţat şi cu părul ciufulit, el intră şi închide uşa. Apoi o încuie cu acelaşi zornăit familial al ialei. Îşi agăţă paltonul negru şi călduros în cuierul de pe hol, cel cumpărat vara trecută odată cu mobile pentru dormitor. Vara trecută, când au decis să se mute împreună pentru că au înţeles că nu mai sunt copii şi trebuie să facă paşii fireşti spre maturizare. Apoi se descalţă. Ghetele grele lovesc gresia şi zgomotul o scoate pentru câteva secunde, aproape imperceptibile, din visare. El le adună şi le chiteşte frumos lângă cizmele ei cu blăniţă. Zâmbeşte cu gândul la momentul în care I le-a cumpărat. Veneau aşa de bine pe gamba ei micuţă şi picioruşul se potrivise perfect, că în basmul vechi al Cenuşăresei.Zâmbeşte şi mai mult şi realizează că încă nu şi-a pierdut inocenţa din cauza problemelor de “om mare” şi încă visează la poveşti.
– Iubito! Am ajuns! Unde eşti?
Tăcerea este singurul lucru pe care îl aude. Nu îi place când nu îi răspunde. Îi e teamă să nu îi răspundă. Încă nu a scăpat de gândul că va face din nou mişcări greşite şi uşa se va trânti iarăşi în urma ei şi ea va pleca. Plecase de câteva ori, la începutul relaţiei lor. El nu era tocmai genul de bărbat pe care ea şi-l dorea. El nu era încă matur şi visa oricând. Şi ea era o visătoare şi un copil mic prins într-un corp de adult. De el mai avuseseră grijă altele înaintea ei dar de ea nu mai avusese grijă nimeni. Ea nu mai avusese pe nimeni care să o protejeze şi tânjea după acel sentiment de siguranţă. Învăţase să se maturizeze şi învăţase să aibă grijă de ea. Ştia că e fragile şi sensibilă şi că orice vorba aiurea îi provocă dureri de inimă şi lacrimi începeau să-i ude obrazul.
– Eşti acasă? Eşti bine?
Porneşte grăbit spre dormitor sperând că este bine. E la fereastră.Iar e visătoare. Mereu e aşa în perioada asta a anului. Acum e cea mai frumoasă şi cea mai nostalgică.Acum o iubeşte cel mai mult pentru că acum se pot copilări amândoi fără teamă, fără oprelişti. Din păcate, tot în această perioadă şi chipul ei e mai mereu ud. Ea nu se poate concentra parcă la nimic şi îi e frică să nu se rănească într-o zi. Nu suporta acest gând chinuitor dar e conştient că se poate întâmpla. Nu ar suporta gândul de a o pierde. Fusese la un pas să o piardă odată. Se simţea rău şi el era prea oboist să vină la ea. Era singură şi nu a crezut că se poate întâmpla ceva. A găsit-o la timp. Atunci a înţeles cât de mult o iubea şi cât de fericită era viaţa lui de când o întâlnise pe ea. Îi fusese teamă de o relaţie serioasă, îşi bătuse joc mult timp şi nu o apreciase. Regretă acum. Se căia şi îşi jurase sieşi că nu va mai lăsa vreodată să se întâmple aşa ceva.
– Bună, iubito! Te-am strigat. Eşti bine?
– Bună, iubitule! Da, sunt bine……
Like this:
Like Loading...
Related
Întotdeauna am simţit că nu fac parte din niciun cerc. Am simţit că nu mă pot încadra niciunde. Nu sunt nici într-un fel, nici
în altul. Nu sunt nici măcar puţin din toate. Sunt puţin din puţine şi întreagă din nimic. Pentru unii sunt ciudată. Alţii mă consideră specială. Alţii mă citesc. Unii mă acuză că mă închid prea des în mine. Sunt câţiva care au vrut să mă cunoască şi acum suntem cei mai buni prieteni. Cei mai mulţi însă trec nepăsători pe lângă mine, pe stradă, ca şi cum nu aş exista. Nu ies cu nimic în evidenţă şi nu m-ai putea scoate la lumina prin nicio calitate vizibilă ochiului uman, dintr-o masă de sute de oameni. Pentru că sunt o fire ştearsă, menită să asculte. Acesta este cel mai puternic şi sincer motiv.
2 Comments
omulvaly
22 February 2014 at 11:28frumos articol , felicitari !
Ianolia
12 January 2017 at 00:06Multumesc din suflet! Cand iubesti, inima isi scrie singura povestea! ?