Este una dintre acele seri în care somnul nu se îndură de mine iar Moş Ene este deja sătul să încerce. Am ajuns la pagina şaizeci din cartea începută în această dimineaţă. Prinsă de poveste, milioane de întrebări îmi inundă mintea şi inima îmi bubuie în piept însetată de cunoaştere şi de dorinţa de a descoperi un final fericit în această viaţă. Măcar în carte. Ea franţuzoaică venită la New York, el medic văduv. Interesantă perspectivă.
Picuri de ploaie ce lovesc pervazul, mă trezesc din reverie şi mă fac curioasă. Ies pe balcon. Plouă cald. Ca acele ploi de vară menite să spele toată toropeala de pe zi. A fost o zi călduroasă în Cluj cu vânt fugar din vreme în vreme, insuficient pentru a te răcori.
Am petrecut câteva ore în grădina botanică a oraşului. Minunată, plină de tot felul de atracţii şi pe care îmi doream să o descopăr de mult. Am fost acolo pentru prima dată. A fost cald. Surprinzător de cald pentru un oraş aflat între munţi. Pe la ora cinci a început să bată un vânt destul de puternic, dar nu foarte rece. O ploaie se prevestea dar încetasem să o mai aştept la un moment dat. Acum, ploaia este tot mai puternică şi frigul nu se resimte. Vântul nu bate şi ploaia este caldă. Întind mâinile. Vreau să simt picăturile de ploaie. E atât de bine. Mă simt revigorată.
Pe cer străjuieşte o pojghiţă fină de nori. De un albastru fantastic în stânga şi dreapta mea şi de un alb pur în mijloc. S-ar zice că ploaia nu va ţine mult, deşi plouă deja de o jumătate de oră. Îmi place ploaia. Îmi spală obrajii şi îmi ascunde lacrimile pe care nu mi le mai pot reţine. Picături de lacrimi şi picături de ploaie. O combinaţie extraordinară pentru ascunderea durerii ce mi se cuibăreşte în suflet.
Poate ar fi trebuit să aştept o perioadă până să îmi permit, din nou, să iubesc. În zadar. Iubirea nu te întreabă când să vină sau cât să stea. Este o forţă prea puternică pentru noi. Nu o putem controla şi este independentă de noi. Face ce vrea cu inimile noastre şi noi ne predăm sătui de lupta cu ea. Ne predăm şi o lăsăm să ne controleze cum doreşte. Şi ne place.
Iubim sentimentul de iubire şi nu ne opunem niciodată. De ce am face-o? Oricât de tare ar durea, suntem dependenţi de starea plăcută pe care ne-o oferă sentimentul de iubire. Simplul fapt că iubim ne face mai frumoşi. Problemele survin în urma faptului că oricât am spune că ne este suficient să iubim, faptul că nu suntem iubiţi ne dărâma şi întotdeauna erodează iubirea cu fiecare respingere, conştientă sau nu…
4 Comments
Ioana
17 April 2015 at 21:54Frumos ai scris. Iti doresc sa iubesti si iubirea sa-ti fie intoarsa mereu.
Ianolia Marina
17 April 2015 at 21:55Multumesc, din inima, Ioana! Sper sa vina toate la timpul potrivit si exact cum le astept 🙂 !
Xaara Novack
20 April 2015 at 17:12Eu parca lasasem comentariu cand ti-am citit postarea. @_@ so confusing,nu mai stiu. Oare am gandit doar, atunci si am uitat sa iti scriu si aici? En fin, sa incercam sa reformulam din trecut: imi place cum ai inceput, totul foarte calm si oarecum linistitor. apoi ne-ai pus fata in fata cu ceva ce uneori ne place sa nu ne reamintim. un adevar trist, orecum. dar bine de constientizat. Te pup!
Ianolia Marina
20 April 2015 at 17:15Gandurile erau atat de calme, pana am inceput sa le pun in carnet. Cred ca e ca si cum foaia isi cere dreptul de a fi scrisa. Ca si cum e musai sa o umplem cu fraze, intrebari si ganduri.
M-am gandit la tine inainte sa public. La speranta ta de a scrie din nou si la dorul meu de a imi mai pune gandurile la indemana clor ce isi doresc sa citeasca.
Multumesc…pentru tot si toate, minune! :* :* :* <3