Sunt o carte deschisă

Sunt o carte deschisă de tip pop-up. La fiecare filă întoarsă mai poţi deschide alte mici fişiere care descoperă noi poveşti şi secrete la fiecare lecturare. Am scris mult despre mine, viaţa mea şi aventurile mele în această călătorie numită viaţă. În acelaşi timp, am scris mult prea puţin sau evaziv. Sunt o carte deschisă care conţine atât de multe secrete, nu din ruşine, ci din lipsă de interes sau de timp. Am scris şi mi s-a scris în cartea vieţii. Mulţi şi-au ascuns zeci de feţe în spatele uneia zâmbitoare sau îngrijorată. Alţii şi le-au aruncat pe toate doar pentru a îmi arăta doar una care m-a speriat sau mi-a dat încredere. Mi s-au luat multe şi am renunţat la multe. Am cerut dar nu am primit de fiecare dată. Am luat şi eu, uneori, fără a lăsa ceva în schimb. Este trocul vieţii. O tranzacţie continuă pe care o desfăşurăm zi şi noapte şi care nu ne lasă niciodată cu profit. Sunt puţini norocoşi în această piaţă economică disfuncţională.

Sunt o carte deschisă care şi-a spus povestea în multe moduri, de fiecare dată cu băgare de seamă. Niciodată nu poţi fi prea atent cu audienţa. Ni se spune, adesea, că nu putem fi pe placul tuturor dar copiii afectaţi de traume vă pot spune contrariul. Această artă plină de măiestrie se învaţă, nu din curiozitate, ci din dorinţa de prezervare şi supravieţuire. Când nu ştii ce se va afla de cealaltă parte a unei uşi care se deschide, încet, eşti pregătit pentru orice. Poţi fi oricine şi orice doar să nu suferi, să nu fii atacat. Am fost manipulată de mică să fiu şi să fac exact ce se vrea de la mine. Nu dezamăgi, nu plânge, nu îmi răspunde, fii de partea mea, iubeşte-mă, dă-mi şi mie, mai mult şi mai mult, tot.

Întotdeauna am învăţat să fac să fie bine. Copil fiind, orice urmă de atenţie şi strop de iubire oferit mi se părea ca şi cum aş privi pentru o secundă chiar prin porţile Raiului. Când, la cinci ani, mama mea şi-a dat seama ce fel de om are lângă ea şi a încercat să evadeze, părintele meu a reuşit prin lacrimi, dulciuri, cadouri şi iubire, să mă convingă să fiu de partea sa. Nu ştiam, eram copil. Mă bucuram de atenţia tatălui meu şi rugăminţile mele înlăcrimate, alături de gura lumii, au condamnat-o pe mama mea la încă mai bine de douăzeci şi cinci de ani de chin şi nefericire. Pentru asta şi multe altele, iartă-mă mama. Trebuia să fiu de partea ta atunci şi în sute de alte dăţi în care nu ştiai. Trebuia să îţi spun despre telefoane în noapte, convorbiri în şoaptă, ferestre deschise în calculator, conversaţii, conturi false şi pachete venite acasă la noi de la alte nume decât al tău.

Nu am ştiut niciodată ce înseamnă iubirea. Nici acum nu sunt foarte convinsă că ştiu. Dacă aş fi ştiut, poate la doar şaisprezece ani nu aş fi ajuns să mă găsesc prinsă într-o încrengătură de legături cu un bărbat în toată firea cu nouă ani mai mare decât mine care se pricepea la vorbe dulci, cadouri şi promisiuni deşarte. Toate momentele în care ar fi trebuit să ştiu mai bine, pentru că sunt fată deşteaptă, care nu au venit niciodată şi care m-au făcut victima perfectă. Îmi pare rău că am păstrat secretul acesta luni de zile. Şi m-am afundat mai mult şi mai adânc şi doar printr-o minune de străfulgerare a conştiinţei am reuşit să pun punct la tot şi să merg mai departe. Pentru asta şi pentru spaima din acea noapte de Revelion în care am fugit cu el la prietenii mei în celălalt capăt al oraşului şi pentru care ştiu că ţi-a stat inima în loc, mamă, îmi pare rău. Nu ştiam că vă promisese cu limbă de moarte că nu mă voi mai întoarce acasă niciodată. Nu am plănuit niciodată să plec cu el sau cu oricine altcineva. Promit că nu mi-a făcut nimic care să mă lase cu regrete, vinovăţie sau traume. Ştiam mai bine decât să las totul să meargă prea departe. Mai ştiu, acum, că ce mi s-a întâmplat se numeşte Grooming şi că acest mod de manipulare face multe victime. Vă rog, educaţi-vă şi iubiţi-vă copiii. Învăţaţi-i ce înseamnă iubirea sigură pentru că vor căuta şi vor găsi, poate, iubire toxică în altă parte.

Cum treci peste un narcisist? O glumă veche ar spune cu maşina dar realitatea este că nu treci niciodată peste dar înveţi, prin terapie, să ajungi să fii un om funcţional. E greu să vezi red flagurile în interacţiunile cu un narcisist şi mincinos patologic în special când ai fost crescut de unul. Când vezi asemănări între omul de care te îndrăgosteşti şi omul care crezi că îţi este erou protector de o viaţă, este greu să ştii ce înseamnă iubirea adevărată, frumoasă, sinceră. Crezi doar că ai găsit omul perfect pentru că îţi aminteşte, prin unele comportamente şi cuvinte, de tatăl tău. Faptul că scriu cât de mult pot despre experienţa mea de aproape trei ani jumătate într-o relaţie cu un narcisist este catartic. Doare şi sfărâmă dar cu fiecare cuvânt mi se vindecă încă o rană şi mi se cauterizează încă o tăietură pe inimă. Mulţi dintre cunoscuţii mei ştiu această persoană şi mulţi au încercat să îmi bage minţile în cap. Dar când eşti manipulat şi crezi că ai găsit iubirea minunată despre care ai citit în poveşti, nimic nu mai contează. Era atât de determinat să mă îndepărteze de mine şi de toţi ai mei încât, atunci când nu a mai funcţionat, a trecut la ameninţări. Cu frică şi din frică poţi obţine orice.

Un secret pe care l-am ţinut ani de zile şi despre care doar prietenul meu ştie, este faptul că, la un moment dat, când părinţii mei lucrau peste hotare, am avut ocazia să petrec un Crăciun cu ei acolo. Imaginaţi-vă un Crăciun cu familia ta într-un loc idilic de munte în care nu ai fi crezut vreodată că vei ajunge, cu multe cadouri, colinde, zăpadă şi o masă bogată. Eram primul an la facultate şi am folosit scuza că sesiunea începe chiar după sărbători şi trebuie să învăţ. Am folosit zeci de scuze pentru comportamentul lui în acei ani, pentru stările mele, pentru că nu răspundeam la telefon, pentru că nu puteam merge oriunde. Această scuză mi-a frânt inima aproape la fel de tare precum scuza pe care am folosit-o pentru a nu participa la balul de absolvire al liceului. Două mari regrete ale vieţii mele. Două mari evenimente ce nu se uită niciodată şi pe care le-am ratat pentru că a trebuit să inventez scuze. NU! A trebuit să mint, să îmi înghit cuvintele care îmi ardeau gâtlejul cu fiecare alt gând care îmi inunda mintea. “Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla când eşti plecată. Cine ştie. Nimeni acasă, cineva ar putea sparge geamurile şi arunca un chibrit înăuntru după ce fura puţinul rămas de furat. Nu ştii niciodată, sunt mulţi bolnavi pe lume.” Niciodată nu voi uita aceste cuvinte. Urmate de “Îţi garantez că nu voi petrece Crăciunul singur anul ăsta“. Nu ştiu cu cine şi-a petrecut el Crăciunul pentru că eu mi l-am petrecut singură, departe de familia pe care nu o mai văzusem de mai bine de un an, departe de zăpadă, de o masă caldă şi îmbelşugată, departe de iubire, plângând pe înfundate după fiecare telefon primit de la părinţii care se asigurau că sunt bine.

Când, în sfârşit, am reuşit să scap din acest calvar, am îndurat alte luni de chin, coşmaruri şi durere. Am încercat să fug de acasă din ce în ce mai des pentru că mă temeam pentru siguranţa surorii şi bunicii mele. Bunica mea care se împărţea între bunicul meu şi noi două pentru ca eu să pot merge la facultate şi pentru ca sora mea să nu fie singură. Vi s-a întâmplat vreodată să staţi în beznă deşi afară este un soare strălucitor? Să ocoleşti străzi familiare pe care ai bătut mingea toată viaţa ta? Să îţi fie teamă să mergi singur în noapte? Să găseşti oportunităţi de a pleca de acasă chiar şi câteva zile? Să lucrezi un job full time în timpul facultăţii pentru a fi cât mai puţin acasă? Luni de zile a trebuit să inventez trasee, scenarii, posibile interacţiuni pentru că am fost urmărită, ameninţată şi speriată. Pentru că un om care, la un moment dat îmi spunea că mă iubeşte, stătea cu orele în spatele blocului meu, pândind orice urmă de mişcare, orice pas greşit, orice sâmbure de informaţie. Nu am putut face nimic să îl opresc. Nu aveam suficiente dovezi. Se mişca repede, era agil, dibaci. Omul care nu prezenta o ameninţare a reuşit să mă găsească într-un alt oraş în care nici eu şi nici el nu mai fusesem vreodată. Omul care a reuşit să mă găsească în câteva ore după coborârea din tren nu merita pedepsit. Tot ce speram în viaţa mea de la aproape douăzeci şi unu de ani  era ca un om să se plictisească, să obosească, să îşi piardă interesul pentru mine. Pentru minciunile acestea, pentru secretele acestea crunte pe care l-am păstrat şi care m-au frânt din nou şi din nou, pentru că nu am fost mai puternică, îmi pare rău. Îmi pare rău, bunica, pentru că nu am putut să îţi spun adevărul. Îmi pare rău surioara mea pentru că nu am ştiut mai bine.

Am făcut multe alegeri greşite în viaţa mea. Mi s-a spus de multe ori în viaţă că am potenţial, că sunt deşteaptă, că pot mai mult. Cu toate acestea, nu am ştiut mai bine în multe momente cruciale din viaţa mea şi am făcut alegeri către care mă uit acum şi mă gândesc la ce mi-a stat capul. Cumva, exilarea mea voluntară din ţara care m-a crescut şi m-a educat a fost un pas firesc din vindecarea la care încă lucrez. Învăţ să nu mai ţin secrete care mă dor. Cred că unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat în anii care au urmat întâmplărilor acestora şi a multor altora, este acela că dacă un secret mă pune în pericol, corpul meu reacţionează. Dacă ţin secret un diagnostic medical, o întâmplare urâtă, bullying, ceva ce mi-a cauzat tristeţe, corpul meu reacţionează în cel mai straniu mod. Mi-e rău, am noduri în gât, nu pot mânca, nu pot dormi şi am o continua amăreală pe limbă. Ca şi cum corpul meu lupta împotriva unui virus, unei boli, ceva periculos.

Întotdeauna m-am gândit că ar trebui să scriu un roman în care să îmi pun sufletul, trăirile, gândurile şi dorinţele. Cumva, nu am crezut niciodată că este timpul potrivit. Dar am curajul să îmi spun poveştile şi secretele acestea care îmi ocupă mintea şi amintirile datorită oamenilor pe care îi am lângă mine şi lângă care mă simt protejată şi confortabil.  Şi cum se întâmplă adesea, viaţa ne dă modele, printre oamenii de care ne înconjurăm, fie ca să ne înveţe o lecţie, fie ca să ne dea un exemplu. Un vechi prieten blogger, Bogdan Dărădan este chiar acel model printre apropiaţii mei. Bogdan a fost întotdeauna curajosul grupului nostru. Fie că ne povestea întâmplări incredibile, fie că era primul care lua microfonul pentru o sesiune de karaoke sau care cocheta cu actoria. Bogdan este omul care poate spune că a făcut multe şi că şi-a îndeplinit şi mai multe visuri. Şi pentru că nu s-a temut niciodată să spună lucrurilor pe nume, Bogdan s-a hotărât să îşi spună parte din poveştile de viaţă şi în offline, nu doar în online. Aşa s-a nascut cartea „Confesiuni: Atracții Interzise” în care el isi rememorează amintirile interzise cu sprijinul Editurii Cassius Books. 

Cu toţii avem secrete. Şi ar trebui să păstrăm unele dintre aceste secrete doar pentru noi. Amintiri în care să ne cufundăm, uneori, fie pentru a evada din realitate, fie pentru a învăţa din greşeli. Merităm să ne ţinem la păstrare, în camere ale minţii şi sufletului nostru, cele mai frumoase amintiri, cele mai sincere secrete şi cele mai duioase cuvinte. Fie că vorbim despre o dragoste pe care ne-a fost teamă să o mărturisim cu voce tare, fie că am avut o aventură de o noapte care ne-a făcut să evadăm din cotidian şi să ne pierdem capul pentru puţin timp, ori că ne-am bucurat de îndeplinirea unei fantezii sau de gustul dulce al unor fructe de vară din grădina, mereu închisă, a vecinului. Dar există şi secrete şi amintiri pe care le purtam cu noi prin viaţă pentru că ne fac să ne ruşinăm, pentru că nu suntem mândri de ele sau pentru că ne scot la lumină o latură mai slabă.

De aceea ar trebui să le oferim credit oamenilor şi să nu judecăm prea aspru. În special în vremurile noastre în care social media spune poveşti atât de frumoase în faţa unei camere de filmat dar ascunde drame fantastice odată ce butonul de înregistrare a fost oprit. Trăiţi pentru voi şi nu vă luaţi prea în serios. Râdeţi, glumiţi, greşiţi, învăţaţi şi ascultaţi. Ştiu că trendul acesta nou Ascultăm şi nu judecăm a deschid multe porţi de conversaţie. Nu toate aceste poveşti sunt frumoase sau captivante. Putem să ne luăm timp pentru a nu judeca ci pentru a îmbrăţişa, mângâia sau spune o vorbă bună. Nu avem mult timp pentru a face totul în viaţă dar avem o grămadă de timp pentru o vorbă bună.

Articolul acesta a fost scris, cu imensă nostalgie, pentru Spring SuperBlog 2025.