Un ghem de nelinişti i se forma în suflet. Simţea o stare de nelinişte profundă. Ca şi cum ar fi trebuit să aştepte o execuţie. De parcă urma să primească cea mai cruntă veste din viaţa ei. Existenţa sa trecea de la fericirea supremă la deprimarea contagioasă de care se îmbolnăvise cu mulţi ani în urmă. Avusese o viaţă plină. Simţea că destinul a hotărât să o treacă prin toate tipurile de sentimente ce existau în lume. Un amalgam insipid de trăiri de care nu avea nevoie. De parcă cineva are nevoie să simtă vreodată dezamăgire, scârbă, groază, ură, deznădejde sau abandon.
Nu îi plăcea să se închidă în sine decât în ceea ce privea anumite întâmplări prin care îi fusese dat să treacă. Îi plăcea să povestească despre ea oricui ar fi fost dispus să asculte. Nu o mai interesa de mult ce vorbeşte sau crede lumea, cel puţin aparent. Nu dădea totul în vileag. Nimeni nu merită să îi ştie toată povestea dar existaseră câţiva oameni care ştiuseră despre ea mai multe decât alţii. Mai multe decât ea. Şi o văzuseră exact aşa cum era. Puternică în exterior, incredibil de fragilă în interior. Paradoxal, nu? Timidă şi vorbăreaţă. Sociabilă şi antisocială. Un bun povestitor şi cel mai crud şi critic duşman al propriei persoane.
Nu mai lăsa de mult pe nimeni să îi ducă propria luptă. Nu mai accepta ajutor şi acesta începea să vină tot mai puternic din zeci de suflete de care îşi lovise existenta incredibil de puternic. Ca o explozie nucleară a cărei urmări erau, pur şi simplu, nefiresc de greu sau imposibil de controlat. Se simţea mai goală ca oricând, mai ales acum, înconjurată fiind de o multitudine de suflete. Iubea din ce în ce mai tare idea de solitudine. Acele momente de singurătate în care era doar ea cu mintea şi sufletul ei. Îi era, de asemenea, dor de acea apartenenţă divină la relaţie. Iubea profund şi nu ştia cât de mult timp va mai trebui să lupte pentru a menţine vie acea iubire care nu îi era împărtăşită. Foarte puţin probabil să o deranjeze doar idee de a iubi. Totuşi, avem nevoie de un răspuns la sentimentele noastre pentru a şti dacă este bine sau nu să simţim.
Tot naivă, chiar şi acum la ani de zile distanţă de ziua în care a deschis pentru prima dată ochii şi la aniversarea a cine mai ştie câte dezamăgiri şi lovituri a adunat. Încă mai crede că va veni cineva magic care să îi spună pentru cine să pună suflet şi pentru cine nu. Cu ce drept ar fi cerut ea un asemenea privilegiu? Nu întrebi de ce iubeşti, sau de ce tocmai acele persoane. Nu despici firul în patru şi nu cercetezi ca un investigator locul unei crime. Nu e ca şi cum iubirea e un criminal în serie care spintecă inimi. Iubirea e pură şi îşi face cuib în inimile bune care au nevoie de apartenenţă la ceva. Nu e vina ei că ne atrag anumite persoane în detrimentul altora. E percepţia noastră şi nevoia noastră de a ne înconjura de acei oameni pe care îi consideram cei mai buni. Chiar dacă sunt cei care ne rănesc cel mai tare.
4 Comments
Daniela Bojinca - Pishky
28 May 2015 at 20:03Ca să nu zici iar că nu comentez, îți las totuși un comentariu: ei bine, habar nu am ce să comentez.
E fără cuvinte scrierea ta.
Ianolia Marina
28 May 2015 at 20:04Exact, pentru asta ma gandesc serios sa iti dau o ciocolata. Multumesc, Piscotel! Apreciez gandul bun si tot ceea ce mi-ai spus de-a lungul timpului! :* >:D<
Daniela Bojinca - Pishky
2 June 2015 at 22:18Unde-i ciocolata mea, că încă n-am primit-o!
Ianolia Marina
2 June 2015 at 22:19O primesti cand ne vedem pentru ca nici prin posta si nici la curier nu o pot lasa 🙁