Personale Profesionale

Evadare din cotidian

E acel moment din an în care vreau să dispar, să mă pierd cu totul şi să iau o pauză de la tot. S-au adunat prea multe şi tot ce vreau e să fug mai repede sau cât mai repede posibil de toată agitaţia aceasta tristă. Vreau să fiu singură şi departe de toţi. Doar eu cu mine şi sufletul meu obosit. Vreau să scap de stres, de cotidian, de viaţa mea care se învârte în acelaşi cerc închis şi insipid. Închid ochii şi caut cu minţea un loc unde să mă ascund dar nu pot pleca departe, aşa că aleg ceva mai palpabil şi mă las dusă de val. Trebuie să încep să caut un loc pentru a evada, măcar puţin.

Voi pleca la drum, singură, cum am fost de atât de multe ori. Îmi voi aduna tot curajul de care dispun şi voi cere ceea ce îmi aparţine de drept, singurătate şi o pauză de la tot vacarmul din viaţa mea. Voi lua geamantanul vechi de drumeţii şi-l voi umple cu cele necesare pentru drum. Trei cărţi cumpărate la început de an şi care încă zac în cutiile însemnate strategic cu sigla firmei de curierat. Le voi rupe însetată de lectură cartonul care nu le permite să respire şi le voi pune cu grijă în geamantanul bătrân. În cele din urmă, acestora li se vor adăuga agenda aceea plină de însemnări în ceasuri târzii din noapte, un pix şi gândurile pline de speranţă că îmi va prii o vacanţă singură cu mine.
Îmi plac lucrurile vechi. Nu! Ador lucrurile vechi! Sunt dependentă de orice înseamnă învechit pentru lumea în care trăim. Nu sunt un om modern, deşi mă adaptez la orice. Din acest motiv nu-mi găsesc locul în lume, probabil. Îmi place tot ce nu le place altora. Cum ar fi călătoriile cu trenul, alături de o carte bună. Mă îndrept nu departe de oraşul în care locuiesc. Nu îmi permit să plec mai departe de viaţa mea pentru că am responsabilităţi care mă împiedica să îmi dau demisia din postul pe care îl ocup de când mă ştiu, de om.
Gara rece şi agitată e ca un prag dincolo de care abia aştept să trec. Gara arata a despărţire, iluzie şi abandon. Nimeni nu vine, toată lumea pleacă spre te miri unde. Eu mă grăbesc să trec printre coloane părăsind gara veche şi tristă. Mi-au plăcut, mereu, coloanele acestea vechi. Par din altă lumea, cam ca mine. În faţa gării mă aşteaptă o maşină necunoscută având un şofer necunoscut. Numele lui nu îmi spune nimic dar pe mine mă aşteaptă. Mă salută politicos şi mă bucur că nu trebuie să îi spun unde merg. Ştie deja. Hotel Domenii Plaza se va afişa, în curând, în faţa ochilor mei.

Piaţa presei libere sună a ceva pompos dar e şi o promisiune pentru libertatea de care am nevoie. Arcul de Triumf e, din nou, descoperit semn că lucrările de reabilitare s-au terminat. Clădirea spre care mă îndrept este placată cu acelaşi tip de piatră ca acest simbol al biruinţei, al eliberării. Acesta este primul motiv pentru care am ales să mă retrag câteva zile aici. E perfect pentru ce am nevoie. Nu departe de casă, este o clădire de patrimoniu arhitectural (ceea ce a făcut-o să ţopăie pe istorica din mine), este în mijlocul celui mai agitat oraş al României dar este o zonă liniştită şi nu sunt prima scriitoare care îşi găseşte refugiu în acest loc. Doina Uricariu a locuit şi a pus pe foi gânduri ce nu îi dădeau pace, idei ce nu ar trebui pierdute în negura timpului şi am de gând să fac acelaşi lucru. Faptul că această clădire are atât de multă încărcătură istorică şi artistică mă emoţionează şi nerăbdarea se citeşte în privirea mea care caută, nerăbdătoare, destinaţia cu o curiozitate copleşitoare.

Am de gând să mă închid în această clădire pe tot parcursul weekendului meu prelungit şi să fiu doar eu cu mine, scriind şi citind, admirând peisajul fantastic ce-mi este oferit de fereastra pe care am deschis-o larg de cum am păşit în camera cu pat dublu în care am să mă cufund după un duş lung şi programarea la saună și jacuzzi. Da, am de gând să fiu egoistă pentru prima dată în viaţă. Mi-am închis, deja, telefonul după ce am anunţat familia că am ajuns cu bine la destinaţie şi nu am de gând să îl deschid până la plecare. Oboseala psihică se resimte mult prea accentuat şi aş lua-o razna fără acest timp departe de tot ce înseamnă cotidian. Deşi ştiu că voi supăra prietenii pe care îi am în Bucureşti ignorând tot ce se afla dincolo de acest loc liniştit, nu pot să funcţionez la parametri normali acum. Nu pot să dau ochii cu oamenii care mă cunosc şi să-i las să vadă cum mi se scorojeşte tencuiala sufletului, cearcănele precum craterele din pavajele străzilor sau umerii lăsaţi a renunţare.
Mi-am luat mp4 player-ul, am băgat căştile în urechi şi am lăsat halatul pe uşa ce face trecerea spre sauna. Cu un prosop înfăşurat în jurul capului m-am lăsat ademenită de aburii liniştitori şi de muzică ce-mi răsună în urechi. Clayderman şi Yirume îşi alternau piesele, făcând mai spectaculoasă intrarea în scenă a celuilalt. Îmi vin în minte o multitudine de scenarii dar le alung imediat cu o clipire şi mă las în voia senzaţiei de relaxare. Nici nu ştiu cum a trecut timpul când o doamnă drăguţă a venit spre mine cu halatul lăsat pe uşă şi perechea de papuci pufoşi, în aceeaşi nuanţă de alb şi având acelaşi material catifelat.
Fac o baie lungă alături de lumânărele parfumate, aceeaşi muzica în surdină, dată cât se poate de tare de această dată, spumă şi miros de fructe îmbinate cu vanilie, ciocolată şi tei mă ţin departe de toate gândurile ce ar trebui trecute prin filtrul raţiunii în aceste zile dar nu mă încumet să le dau glas. Îmi iau rochia neagră care îmi este atât de dragă şi o pereche de ghete negre cu toc şi pornesc spre restaurantul hotelului. Un tânăr carismatic mă întâmpina cu acorduri de pian. Se pare că muzica aceasta mă urmează peste tot şi zâmbesc ca pentru mine, din suflet şi pentru prima dată după mult timp. Mănânc în tihnă alături de un pahar delicios de sauvignon blanc, vinul meu preferat şi legănată de acordurile de pian.
La ieşirea din restaurant, un buchet de trandafiri îmi taie calea iar domnul care îi ţinea, cu greu, mă întreabă dacă să-i ducă în camera mea. Sunt confuză şi îl anunţ, timid, că a greşit destinatarul şi că ar trebui să îl ajute cineva pentru că se va răni din cauza lipsei de vizibilitate pe care o are din cauza numărului de flori. Mă întreabă cum mă numesc şi îmi întinde un bileţel cu numele meu scris caligrafic şi sunt confuză. Mă ajuta să îi duc în cameră şi îl las să-i aşeze, cu greu, cât să nu se ofilească. Mă salută politicos şi îmi sărută mâna, apoi se întoarce la treaba să.
La fel de confuză, închid uşa în urma să şi îmi lipesc spatele de lemnul rece şi liniştitor şi închid ochii. Camera miroase a trandafiri şi mă întreb cine ar putea să mă găsească aici şi cine îşi dă atât de tare silinţa. Mă îndrept spre geam şi văd o frapieră cu şampanie, praline şi ceea ce pare un set de scris vintage şi pe el, ca niciodată, în costum şi privind, pierdut, pe fereastră. Sigur e cucerit şi el de privelişte. Îmi simte paşii, mai mult decât îi aude şi se întoarce zâmbind. Îl îmbrăţişez şi ne sărutam ca şi cum nu ne-am fi văzut de o viaţă. Exact aşa se simte şi dorul meu de el. Şi e doar prima seară.
Desigur, acest articol răspunde provocării lansare în cea de-a şasea probă a competiţiei Superblog 2016.
Partajează asta:

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply