Mi s-a întâmplat des, de-a lungul vieţii, să creez poveşti în jurul oamenilor pe care i-am iubit dar care nu m-au iubit, la rândul lor. Am creat scenarii absurde şi am interpretat greşit gesturile, cuvintele sau faptele lor. Cred că şi lor le-a plăcut să îmi alimenteze iubirea, tocmai pentru că e în firea umană să vrea să fie iubit. Ne place sentimentul de a ne simţi importanţi pentru cineva şi chiar dacă ştim că nu e corect faţă de celălalt devenim egoişti, independent de noi. Pur şi simplu continuăm şarada.
Unii ar spune că acest obicei, de a crea povesti fictive, este extrem de inutil, chiar dăunător şi îmi macină fiinţa. Nu contest veridicitatea spuselor acestora sau grija lor faţă de sufletul meu. Totuşi, e singurul mod prin care pot face un lucru sau un om doar al meu şi să scap de senzaţia de abandon sau de aceea de a fi un om de neiubit. E şi mai periculos dacă te gândeşti că scriitorii fac poveşti în jurul oamenilor iubiţi pentru a le oferi eternitatea. Odată ce un om scrie despre tine te face nemuritor. Rămâi undeva, cu fiinţa, cu sufletul.
Mă pierd în valuri de emoţie de orice fel sau în cărţi cu poveşti de dragoste triste ori în topuri întregi de coli scrise şi rescrise pentru că sentimentele-mi pulsează violent tâmplele şi simt cum pieptul mocneşte şi îmi ia foc. Mă rătăcesc printre oameni plictisiţi de viaţă, de alţi oameni sau de ei înşişi. Nesiguranţa, teama, depresiile, examenele la care mă supune viaţa, amintirile care mă îmbolnăvesc, oamenii care pleacă, muzica tristă, chitara lăsată într-un colţ care mă priveşte acuzator, căldura care mă sufocă, speranţa că va veni toamna, sacrificiile, concesiile sau poveştile cu sfârşit brutal mă ucid, încet, dar sigur.
Am lăsat acelaşi bagaj vechi în faţa prea multor uşi de suflete. Toţi cei care se trezeau cu bagajul acolo deschideau acele uşi şi le închideau, întotdeauna, jenaţi sau plini de suferinţă, după minute în sir petrecute cu capetele plecate. Unii au pus şi din poveştile, amintirile sau nimicurile lor în bagaj. Cumva voiau să ştiu că sunt dar că nu pot rămâne. Nimeni nu a luat bagajul meu. A rămas în stradă, pe praguri îngheţate sau în mijlocul unui lan de grâu în bătaia vântului. A încurcat oameni şi destine şi este posibil să fie, oricând, călcat de vreo maşină sau vreo combină agricolă al cărui şofer s-a închis, demult, în propriul suflet refuzând să mai primească pe cineva înăuntru.
6 Comments
M.
22 January 2017 at 10:56Pff… ma regasesc oarecum in ce scrii. Scoate cartea aia odata…
Ianolia
22 January 2017 at 14:38Thys made my day! Sper ca planul să rămână în picioare pentru prima carte. Pe cea de-a doua sper sa o termin pana la finalul anului. 😀
Flo
22 January 2017 at 15:39Genial. Astept vremea cand vei fi printre cei mai cunoscuti scriitori romani, acolo unde meriti sa fii :*
Ianolia
22 January 2017 at 15:42Într-un fel, e doar vina ta că am ajuns să scriu pentru alţii! Nu am pretenţii de genialitate dar mă bucur, enorm, că îţi place! :* <3
Barbalata Mirela
24 January 2017 at 10:02Succes!!
Cine stie?? Poate in curand ai sa ajungi pe lista scriitorilor apreciati si uite asa ai sa iti aduci aminte si de noi… 😉 🙂
Este o vorba din batrani: niciodata sa nu spui niciodata 🙂 . Important este sa crezi in tine , sa perseverezi.
Ianolia
26 January 2017 at 18:57Mi-ar placea ca ceea ce scriu eu sa aline cat mai multe suflete. Intotdeauna mi s-a parut ca e mai usor de dus o batalie daca realizezi ca exista oameni care au trecut sau au simtit aceleasi lucruri pe care le traiesti si le simti si tu. Si asa se gasesc sufletele asemanatoare si se vindeca unele pe altele. Am in plan si un roman de tip drama dar si unul politist. Sper ca imafinatia si viata sa imi ofere sansa de a le duce la bun sfarsit. 😀
Va multumesc, din suflet! <3