Când eram mai mică, mi se părea, cumva, că toate lacrimile plânse de fiecare dintre noi se aduna într-o ulcică pentru momentele în care avem nevoie disperată de o ploaie care să ne spele de toate. Apoi mi s-a părut de multe ori că mi-am plâns toate lacrimile şi mă certam pe mine pentru inconştientă de care m-am făcut responsabilă. Apoi am descoperit ploaia englezească şi cum te poate spăla de trecut.
Plouă de câteva zile. Ploua şi mă spăla de trecut, de amintiri negre, de regrete, de oameni care nu m-au vrut şi pe care i-am vrut din dorinţa turbată de a nu fi singură, de oameni pe care nu i-am vrut şi care m-au înţeles, de omul pe care nu l-am vrut şi nu a acceptat un nu, de iubiri neîmpărtăşite, de dor crunt, de copilăria care nu mai e şi pe care încă o deplâng.
Ploua şi îmi spală mintea, trupul, sufletul şi dorul ăsta cumplit care mă seacă, care îmi ustura ochii, care îmi gâdilă pielea, care îmi strânge inima. Când am plecat nu am ştiut că dorul poate durea atât de acut. Mă doare sufletul, mă dor gândurile, mă dor picioarele ce străbat străzi din altă ţară, mă dor ochii atunci când văd locuri ce nu sunt ale mele, mă dor urechile din cauza graiului asta pe care nu l-am învăţat când am învăţat să vorbesc.
Ploua şi acasă şi spală toate urmele paşilor mei de-a lungul oraşelor, împreună cu te miri ce oameni şi în ce timp care pare acum extrem de îndepărtat. Curăţă toate urmele atingerilor mele şi înfunda fiecare ecou rămas al cuvintelor pe care le-am aruncat din iubire, teamă, frustrare, nebunie, nefericire sau dor. Plouă de-a lungul fiecărei străzi pe care am purtat prietenii, iubiri, rătăciri, singurătate sau propria minte confuză.
Ploaia asta parcă încearcă să mă spele de mine, de tradiţiile cu care am crescut, de obiceiurile mele, de graiul meu, de originile mele, de oamenii lăsaţi în urmă, de amintirile frumoase, de dor de acasă, de pofta de mâncarea caldă a mamei, de imaginea bunicilor, de nebunia adolescenţei, de naivitatea copilăriei.
Şi oricât de tare îmi strânge mâna când se apropie furtuna şi oricât de tare mă strânge în braţe, mă alintă, mă iubeşte, mă protejează, mă învaţă să fiu eu însămi… vreau să îl duc acasă. Nu vreau să îl aduc în România! Pentru că atunci când vorbim despre acea călătorie care urmează şi pentru care amândoi suntem nerăbdători, nu spunem că mergem în România. Mergem acasă. Nu a văzut-o niciodată dar e acasă pentru el în aceeaşi măsură în care este şi pentru mine.
Încă încerc să mă închid în baie, să mă aşez pe podea unde nu mă vede nimeni şi să îmi plâng lacrimile înghiţite peste zi după ce am auzit cântecul acela vechi românesc, după ce am văzut împreună acea familie de romani, după ce mi-au spus ai mei că sunt bine, după ce m-am convins că şi ceilalţi sunt, după ce am ajuns acasă şi el era încă acolo, după ce mi-am spus toate ofurile de peste zi şi m-a asigurat că totul o să fie bine. Încă mă ascund pentru că ştiu că doare şi sfâşie. Dar am curaj să continui zi de zi pentru că ştiu că sunt mai puternică de atât şi ai mei mă vor puternică.
Mă vindec dar nu uit. Nu îmi trece dar învăţ să trăiesc cu dor. Ştiu că cineva mă aşteaptă acasă orice ar fi şi atât timp cât sunt oameni dragi acasă, sunt şi eu mai puternică aici, la 3000 de km depărtare pentru că oricând mă întorc acasă, cineva este acolo să mă aştepte. Mă vindec de minciuni care ni se băgă în cap cum că străinii ne urăsc, mă vindec de toată drama mincinoşilor care merg acasă şi spun că afară se câştigă foarte bine şi că lor le merge bine. Mă vindec de toţi ipocriţii care se prefac atunci când e de muncă şi de toţi ai noştri care abia aşteaptă să afle cât câştig şi cât muncesc eu ca să se simtă mai bine cu propria persoană atunci când pun capul de pernele altora la final de zi, în case străine şi reci pentru care plătesc chirii exorbitante la final de lună.
Mă vindec de frică, de frig, de amintiri urâte, de toate dezamăgirile, de tot ce nu mă face mai bună şi de tot ce nu mă împinge să merg înainte. Mă vindec de toate cu vocea alor mei, cu auzul rasului surorii mele, cu momentele în care prietenii de acasă îşi amintesc de momentele în care eram toţi, cu gândul că toţi cei dragi sunt bine, cu gândul la momentul acela tot mai apropiat când vom merge acasă, cu speranţa că nu m-au uitat cei pe care nu îi pot uita, cu dorită de a revedea fete şi a reauzi glasurile care m-au ajutat când mi-a fost mai greu.
Încă plouă şi eu învăţ să dansez în ploaie.
2 Comments
Gânduri după cinci ani petrecuți în UK
3 August 2022 at 18:07[…] las scăldată de masă asta de căldură care îmi lipsește in fiecare zi plină de nori. Acasă plouă… încă o mâna de urme ale pașilor mei se șterge de pe asfaltul pe care am mers spre te […]
Scrisoare
6 July 2023 at 00:32[…] știu despre mine și poate nu le vor afla niciodată dar un lucru încerc de când m-am mutat din țara mea. Sa fiu mai bine. Orice ar însemna asta. Și trag și ma zbat și încerc și poate nu reușesc […]