Am fost provocată de curând să împărtăşesc cu voi, în maxim 10 rânduri, momentele în care mi-am dat seama că vreau să scriu şi că la asta mă pricep cel mai bine. Păi, eram în clasa a treia şi se apropia ziua mamei, atunci i-am scris o poezie pentru că nu ştiam ce alt cadou îi pot lua mamei, având în vedere să banii erau puţini sau deloc. Am dorit să ştiu părerea învăţătoarei mele despre poezie pentru a şti că nu mă fac de râs. Învăţătoarea mea, o femeie rece şi destul de nerăbdătoare din fire, s-a uitat peste poezie şi mi-a spus aşa “Auzi la ea, vine la mine cu o poezie copiată. Auzi, ia nu te mai da tu mare că nu ai talent şi lasă-i pe alţii să scrie!”. Şi acum aud aceste cuvinte în cap şi mă dor.
Acea femeie mi-a marcat viaţă şi m-a făcut să vreau să nu renunţ la ceea ce fac şi să demonstrez că şi eu pot, că am talent şi că şi alţii mă pot aprecia. Apoi, am cunoscut-o pe doamna Dascălu Georgeta, o doamnă minunată, cu o inimă frumoasă ce a crezut în mine şi talentul meu. Cu premii la concursuri literare şi sprijin din partea profesorilor care au văzut potenţial în mine, acum mi-am luat inima în dinţi şi lucrez la o carte pe care sper să o vadă şi învăţătoarea mea, într-o zi şi să îşi dea seama cât de mult s-a înşelat în privinţa mea!
Ai grijă ce-i spui unui copil, mai ales când, entuziast, crede în visul lui! Poţi să-i distrugi viaţa dacă este foarte emotiv, cum de altfel am fost şi eu, dar curajul mi l-a redat tot mama mea care a apreciat poezia şi care şi azi o are la loc de cinste în inima şi în gând!
No Comments