Personale

Experienţe #dintaxi

Am văzut, recent, un clip în care se dorea evidenţierea unui aspect căruia toţi îi cădem prada. Deşi experienţele pozitive şi experienţele negative au acelaşi impact asupra noastră, aşa cum au dovedit nenumărate studii, tindem să punem mai mult accent pe experienţele negative şi acestea să ne controleze viaţa. De aici apare declinul uman. Faptul că ţinem mai bine minte experienţele pozitive decât cele negative, poate duce la depresie, anxietate, angoasa şi acţiuni autodistructive. Şi pentru că sunt genul de om care are parte de tot felul de experienţe de-a dreptul hilare, dar şi pentru că mi-am luat ceva timp pentru a citi toate postările cu #dintaxi care se găsesc pe Facebook, m-am hotărât să povestesc şi eu câteva experienţe de care am avut parte, călătorind cu taxi.

Prima amintire, notabila, s-a întâmplat în Cluj. Prima dată când am ajuns în Cluj, acum doi ani, trebuia să ajung în Grigorescu de la autogara Beta. Perfect, nu ştiam nimic din oraş aşa că am luat un taxi. La volan un nene foarte drăguţ, cumva îmi amintea de bunicul meu, care ascultă muzica bună şi era foarte cumsecade. La finalul cursei, care costă 12.50 de lei, omul mi-a dat rest fix 2.50 lei. Schimbul de priviri monedă-taximetrist l-a cam încurcat pe omul care îşi făcea meseria. Panicat, m-a întrebat dacă totul este în regulă sau am ceva de reclamat. I-am spus că şocul meu este dat de faptul că mi-a dat restul fix şi că avea monede. I-am explicat că sunt din Craiova şi acolo abia au de un leu. (Anul acesta la Gaudeamus am ajuns tot cu taxi. Nenea taximetristul craiovean de la PMI avea monede şi nu a acceptat bacşiş. Mi-a dat restul fix şi mi-a urat o zi frumoasă. Există speranţă, se pare.

O altă experienţă amuzantă, pentru că mereu mi se întâmplă câte o nefăcuta, a fost în momentul în care întârziam la un spectacol de opera, la care mă întâlneam cu alţi bloggeri din Craiova, aşa că am sărit într-un taxi şi, pe cea mai grăbită voce, am rugat omul de la volan să mă ducă la “Hotel Carol” în loc de Colegiul Carol. Omul, jumătate amuzat şi jumătate serios m-a întrebat, din nou, unde să mă ducă. Eu mi-am dat seama de gafă, m-am scuzat şi am dat vina pe oboseala şi aşa am ţinut-o în glume tot drumul. La coborâre, cu un zâmbet larg pe faţă, taximetristul mi-a zis “Domnişoară, am ajuns la Hotel Carol!” şi am coborât în hohote de râs.


Partea amuzantă este că, recent, am dat peste acelaşi om cu care am râs tot drumul, am vorbit despre trafic, mi-a spus că se bucura că tinerii promovează cultura că e interesantă treaba asta cu bloggerii şi că niciodată nu ştii cum găseşti un om care te poate ajuta, doar pentru că are încredere în tine. De asemenea mi-a povestit întâmplări cu prieteni poliţişti şi am realizat, din nou, că indiferent de meserie suntem toţi oameni. Probabil el nu şi-a amintit că eu sunt tipa cu “Hotel Carol” dar omul, fără să ştie ce zi groaznică avusesem, mi-a ridicat moralul şi seară a continuat vesel, doar pentru că un singur om m-a făcut să realizez că toate trec dacă ai zâmbetul pe buze.

Apropo de bloggeri, dar şi de faptul că ori sunt o întârziată notorie ori ajung cu mult timp înainte de un eveniment, mergeam spre BlogMeet şi am sărit în primul taxi pe care l-am găsit lângă blocul meu. Omul acela, simplu dar politicos aveam să aflu mai târziu, mi-a dat o pastilă din genul sau muzical preferat, din faţa blocului meu până la locul întâlnirii. Salam, Guta şi alţi interpreţi de gen, ale căror nume nu îmi sunt familiare, mi-au urlat în urechi până la destinaţie. Ideea este ca la destinaţie, când i-am dat taximetristului banii, acesta i-a luat şi mi-a spus să nu cobor, în timp ce se dădea jos din maşină. Panicată, în cele câteva secunde care au urmat, mi-au trecut prin cap toate scenariile posibile, învălmăşeala fiind evidenta. Când în dreapta mea se deschide portiera şi taximetristul spune pe cel mai galant ton “Vă rog!” am rămas şocată şi abia am reuşit să trec strada şi să ajung la etajul localului fără să mă împiedic sau să dea vreo maşină peste mine.

Ultima întâmplare notabilă, a fost o femeie pe taxi şi întâmplarea s-a petrecut miercuri, în timp ce mergeam cu surioara mea la cinema. Am vorbit, am povestit, am aflat că doamna e ardeleanca din Sibiu, are două fete din două căsnicii şi că încearcă să îşi convingă fiica cea mare să meargă la facultate la Cluj. Am devenit puţin nostalgica la gândul că eu nu mi-am permis să merg la facultate la Cluj în 2012 şi cu inima strânsă că nu ştiu dacă voi fi eligibila pentru master în acest an. Doamna ne-a urât tot binele din lume, nici nu a vrut să audă de bacşiş şi la coborâre, mi-a spus să nu renunţ, niciodată, la visurile mele pentru că se vede că am potenţial.


Ştiu că se poate şi mai rău, cum ştiu că se poate să fie extrem de bine. Acestea sunt doar o parte dintre întâmplările cu taximetrişti, deşi ar fi şi experienţa Uber de povestit însă îi voi dedica un articol separat. Ce am vrut să arăt prin aceste povestiri, este faptul că oricât de multe defecte ar avea oamenii, orice meserii ar avea, muzică ar asculta sau de oriunde ar fi, te pot surprinde în moduri extrem de plăcute, îţi pot da încredere în tine, îţi pot face ziua mult mai bună, te pot face să râzi cu gura până la urechi şi, în ciuda faptului că sunt oameni simpli, de cele mai multe ori luaţi în derâdere, sunt oameni inimoşi, cu vieţi ca ale noastre, cu bucurii şi necazuri, cu visuri împlinite sau destrămate dar de la care poţi să priveşti o doză de bine, când te aştepţi mai puţin.

Voi ce experienţă aveţi #dintaxi?

Partajează asta:

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Roxana
    12 July 2016 at 07:32

    Ultima a fost cand taximetristul ma trimitea la psiholog cand mi-am pus centura. In opinia lui nu e necesara pentru drumuri in oras.

  • Reply
    Poliţiştii au simţul umorului
    26 June 2020 at 15:45

    […] săptămâni exact într-o seară călduroasă în care nu aveam chef de nimic după o zi plină de stres. Un prieten, din lista de Facebook, distribuise una dintre postările domniei sale şi am fost […]

Leave a Reply