Un nou început, un nou acasă

– Este superbă, o să-ţi placă!

– Am văzut pozele din anunţ şi mi-a plăcut foarte mult.
– E o casă mare, dar eu nu prea stau pe aici. Mai ai două colege, cred că tot oltence sunt.
– De unde sunt? Tata, oltean curios din fire, îşi face simţită prezenţa.
– Din Vâlcea este una şi cealaltă e din Bucureşti.
– Păi a doua nu e olteanca.
-Am auzit-o zicându-i celelaltei că e olteancă stabilită în capitala dar nu am întrebat-o ca să nu creadă că trag cu urechea. Voiam să ştiu doar dacă le plac camerele şi atunci le-am auzit.
– Aveţi şi grădină? 
– Da, dar dacă nu stau pe aici nu are cine să o îngrijească. Dar casa arată foarte bine!
 
Tot caut de un an de zile o garsonieră în Cluj şi mare mi-a fost mirarea să găsesc un preţ mai bun dacă închiriez o casă cu patru camere, alături de ale fete. Mai reducem cheltuielile. Proprietăreasa era de treabă,dar cam băgăreaţa ceea ce nu prea îmi pică bine. Dar a zis că vine rar aici, având un apartament şi în centrul oraşului. Numai bine, sigur ne trezim cu ea pe cap într-o zi. Curiozitatea mea era dacă mi-a păstrat camera cu bibliotecă. Tata venise cu mine ca să mai monteze câteva rafturi. Mereu voia să mă ajute când venea în ţară, probabil să mai amelioreze din distanţa pe care o puneau între noi km dintre cele două ţări. De fapt, voia să încerce el nu ştiu ce scule electrice GTools pe care şi le luase de curând. Un fel de cadou pe care şi-l făcea după ani de zile de muncă în afară.


 
Camera era superbă şi mi-a plăcut enorm bibliotecă veche şi încăpătoare, dar nu suficient pentru toate cărţile cu cărţi pe care le-am adus cu mine. Chiar glumise tata cu mine zicându-mi că nu va rezista maşina prea mult la cât de grele sunt cărţile, că mai bine aş fi colecţionat pantofi şi poşele. Bine-nţeles că m-am uitat la el cu cei mai sinceri şi trişti ochişori. El şi-a dat ochii peste cap a exasperare şi a fost de acord să îmi monteze alte câteva rafturi unde să îmi pun cărţile în ordine. Încântarea de pe chipul meu şi ţopăielile l-au făcut să zâmbească şi s-a uitat la mine cu cel mai sincer şi trist chip pe care l-am văzut vreodată, deşi zâmbea din inimă. Da, fiica lui crescuse şi, precum păsările, părăsea cuibul şi se mută la peste 350 de kilometri unde avea să-şi urmeze visul.

– Grădina este chiar în spate. Nu este cine ştie ce…
– Bună! Tu eşti noua noastră colega?
– Bună! Da, Ianolia. Încântată!
– Eu sunt Madi, îmi pare bine!
– Daniela, de asemenea! Ah, nu vrei să mergi în grădină, e ca o junglă.
– Jungla, în mijlocul oraşului?
– Da, serios, nu vrei să vezi aşa ceva.
– Eu vă las, mai am ceva treabă în oraş. Bine ai venit. Să aveţi grijă de ea, fetelor!
– La revedere! Ne vedem luna viitoare.



Într-adevăr, bălăriile erau peste tot, iarba crescuse în neştire, măi, măi să intre peste noi în casă. Eram şocată şi sperasem că pot să stau pe terasă, sau la un foişor care să mă adăpostească în zilele ploioasă. Eram deznădăjduită şi începeam să le dau dreptate fetelor. Era o junglă… Tata era singurul care zâmbea. Nu ştiu ce probleme avea de la o vreme, dar învăţasem privirea aceea. Era un nou prilej de a-şi pune la joacă noile unelte. Nu ştiu de unde pasiunea aceasta dar, deşi fusese mereu omul bun la toate într-o casă, nu mă aşteptasem să fie atât de deschis la a mă ajuta, mai ales că era concediul lui în care trebuia să se odihnească.

– Aveţi treabă?
– Noi? 
– Voi toate. Haideţi să dăm strălucire locului ăsta. Aveţi ceva lemne pe aici?
– De fapt, în garaj sunt o grămadă. Tocmai au demolat un fel de hambar. Îl foloseau pentru unelte înainte de a construi primăria garaje. 
– Perfect! La treabă!

Tata a pus mâna pe o motocositoare şi le-a venit de hac buruienilor. În timpul în care fetele, ajutate de un vecin, aduceau lemnele din garaj, eu am făcut limonada pentru toată lumea şi am adus-o pe terasă. Vecinul a fost mai mult decât încântat să ajute. Era în concediu, un workaholic în adevăratul sens al cuvântului şi se plictisea teribil. Era arhitect, culmea, a pus la punct cea mai frumoasă idee de foişor pe care o văzusem. Avea şi el o masina electrica de tuns iarba şi am preluat munca tatălui meu, ajutată de fete, în timp ce bărbaţii puneau la punct detaliile foişorului. Un motofierastrau e tot ce are nevoie un meşter ca să construiască un foişor pentru fiica sa care i-a mâncat sufletul cu cărţile pe care le adunase în câţiva ani de zile. “Nici maică-ta nu mai are atâtea!” zisese pe drum. 

După două zile de muncă, râsete, glume şi planuri despre cum va arăta grădină, am reuşit să finalizăm lucrările şi eram foarte mândri de cum arată totul. Vecinul chiar se oferise să pregătească cină în acea seară pentru că i-am permis să ne ajute, când noi trebuia să îi mulţumim. Locuia alături de fiul lui pentru că şi soţia lucra în străinătate şi ne promisese că ne va sări în ajutor oricând vom avea nevoie. Era de aceeaşi vârstă cu tatăl meu dar nu mă gândeam că şi fiul său era de-o vârstă cu mine şi urma să fim colegi la aceeaşi specializare. Cum se leagă lucrurile. Am râs, am mâncat o cină fantastică chiar în foişorul cel nou, pentru a-l inaugura şi am fost sigură că noua mea viaţă a început cu dreptul şi va continua aşa!


Articolul a fost scris pentru proba cu numărul 15 din cadrul SuperBlog şi, pe această cale, urez bun venit noului sponsor, GTools!

 
 
 

2 thoughts on “Un nou început, un nou acasă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Pin It on Pinterest